Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Un fel de poveste

        de Gela Enea

Titlul acesta, Un fel de poveste, nu-mi aparţine, ci este o succintă caracterizare a autorului Mircea Teculescu, referindu-se la volumul său, Jocul şi Moartea, apărut în 2022, la Editura Neuma. Pe coperta a IV-a citim opinia lui Horia Gârbea, care ne asigură c㠄poetul Mircea Teculescu este un adept al rigorii şi al riscului calculat. Deşi textele din acest volum sunt mai calde, mai sentimentale, autorul evită cu grijă orice exagerare care le-ar aduce patetism”. Însuşi Mircea Teculescu scrie despre conţinutul cărţii ce include trei poeme-text, aşezate simetric, trei sonete, poezii având rime felurite sau vers alb, „un parcurs, un fel de poveste”. Cartea Jocul şi Moartea are şi un motto, un citat din Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 7, La statui, pe care îl reproduc, pentru mesajul său: „Fie că Dumnezeu aduce peste noi foamete, război sau vreo altă nenorocire, El face asta dintr-o mare grijă şi bunătate”.

În continuarea volumului, descoperim un text realizat sub forma unei confesiuni de tip contemplativ, cadrul descris fiind „conturul ornat cu oameni ai locului”, după care va urma „clipa când ţi se impune din nou, cu dragoste, să păstrezi distanţa” (Zilele măştilor). Primul poem este un sonet, de altfel, volumul cuprinde trei sonete, în această ordine: Sonetul altui început, Un sonet despre noi, Sonet pentru mirii de ieri, toate construite pe relaţia dilematică a omului cu timpul. Percepţia efemerităţii umane apare sugerată prin câteva nuclee metaforice în cele trei sonete, astfel: „foşnetul merilor din cer”, „chip tăiat de lacrimi”, „vara asta a ieşit din timp”, „un altfel de ghimpe”, „apa săptămânilor”, „visul-cânt”.

Că iubirea este o temă inepuizabilă pentru poeţii dintotdeauna, că avatarurile sale sunt incredibile ne convinge şi poemul Climate, din care citez: „în vraiştea din noi –/acolo ne ascundem iubirea care s-a terminat,/ sfâşiere pansată zilnic, tratată cu instincte,/ ucisă definitiv de grai...”. Într-un alt text, dragostea pare a fi un ritual de exorcizare, eul poetic se auto-percepe „într-un străveziu/ şi mişcător mormânt” (De dragoste, ca o exorcizare).

Artele poetice ale lui Mircea Teculescu pornesc de la premisa că, în procesul creaţiei, „cuvintele îşi schimbă culoarea”, printr-o comuniune magică a sinelui cu divinitatea: „mierea văzului eşti tu, Doamne,/ ştim că te afli acolo/ unde privirea nu mai poate ajunge”. Deşi debutează cu un scenariu erotic luminos, în care îşi află rostul şi împlinirea îndrăgostiţii, aşa cum sugerează versurile „vieţuiam împreună ca o respiraţie/ a celui ce lasă urme pe ape,/ […] venise clipa să-ţi iau mulajul sărutului/ rămas pe colţul gurii tale tremurânde”, totuşi, finalul poemului Călătoria este unul nostalgic, captat de ideea dispariţiei: „apoi vocea mea de pământ,/ însoţită de foşnetul norilor,/ a strigat către sufletul tău,/ cel rămas în adâncul adânc,/ strânse cu grijă acolo/ sunt şi oasele mele,/ în fotografia unde nu mai pot/ să ajung”. Motivul ochiului ciclopic, cumva stănescian, este pretextul de la care porneşte discursul liric în poemul Secvenţă: „Trupul stă/ în mijlocul ochiului/ care îl priveşte”. Personificată, lumina apare într-o ipostază tămăduitoare, maternă aproape, după cum deducem din versurile: „Lumina vine,/ îşi pune o clipă mâinile albe pe conturul inimii,/ micşorează puţin ucigaşii tăcuţi”.

De la mitul estetic al zidirii, Mircea Teculescu preia imaginea victimei feminine, Ana, dar, într-un mod surprinzător, femeia devine ea însăşi constructor din interiorul zidurilor, urmarea fiind că exist㠄o perpetuare a vieţii/ lumea aceasta a sfinţilor,/ luminând din pereţi”. Îmi pare interesant şi versul care îl deposedează pe bărbat de aură şi-l prezintă drept „iubitul de praf”, construit de Ana, în sau pe zid.

Jocul şi Moartea continuă între aceste două paradigme din titlu, uneori jocul ia forma potrivirii versurilor în rime, ritmuri sau refrene care susţin eufonia textelor, aşa cum este în poemul Cântec pentru cei cu trup vechi: „umbrele hainele şi le dezbracă/ şi le aruncă înspre pământ,/ dar scăldătoarea nu are ap㠖/ iar îngerul face aerul vânt”. Un spectacol de animaţie aduce în faţa cititorului parcul cu „nervii întinşi la maximum”, „aleile, albe şi nevricoase”, în timp ce, din interiorul unui pavilion de spital, „tavanul devenea cer... carnea se încorda arc, avea fibre damnate,/ multe tomografii inundau culoarele/ strâmte”. (Infirmieră iubitoare ca o floare ruptă). Poemul Despre noi subliniază o apropiere de aceeaşi lumină binefăcătoare, când se presupune o posibilă metamorfozare a fiinţei umane, în urma căreia, afirmă poetul, „doar cerul ştie ce-o să mai fim,/ devenim versete suave sau tari el ne/ trimite, noi le vedem ca pe nişte fulgere”. „Dacă pomii s-ar transforma în îngeri”, este convins Mircea Teculescu, „ne-ar fi mai uşor, ar dispărea în neant/ urmele despărţirii de atunci”, dar cum îngerii nu devin, decât prin cine ştie ce subterfugii, elemente vegetale şi nici elementele vegetale nu au sacralitatea angelică, omul va rămâne închis în suferinţa lui, precum viermele în gogoaşă, sperând la firele subţiri şi diafane al mătasei metaforice.

Volumul Jocul şi Moartea se încheie cu o postfaţă semantă de Savu Popa, el observând în această carte structura „sub forma unor incursiuni ontice, care amintesc, prin apropierea inefabilă de real, de universul lui Ioan Alexandru”. Cartea Moartea şi Jocul creează, încă din titlul său, un orizont de aşteptare pentru cititori, care se va dovedi captivant pe măsură ce actul lecturii se consumă, aşa încât recomand acest volum celor care caută discursul grav, marcat de cei doi poli, jocul şi moartea.

© 2007 Revista Ramuri