Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Alfabet: Tatăl Nostru

        de Cristian Pătrăşconiu

a. Rugăciunea Tatăl Nostru are – doar de curând – parte de un binemeritat şi întru totul remarcabil studiu amplu cu privire la prezenţa sa, istorică şi (fireşte) cu un enorm impact spiritual, în limba română. Datorăm aceasta unui tânăr şi erudit cercetător ieşean, Iosif Camară.

ă. Cartea în care regăsim rezultatele excepţionale ale unui studiu strălucit întins pe durata mai multor ani se găseşte (oarecum, într-o nişă) la Editura Universităţii „A.I. Cuza” din Iaşi. Se intitulează Rugăciunea Tatăl Nostru în limba română. Studiu istorico-filologic şi stă, foarte bine, în colecţia „Fontes traditionis” a editurii mai înainte menţionate, colecţie coordonată de Eugen Munteanu.

â. Este, cum spuneam, primul mare tom care e dedicat acestei rugăciuni – Tatăl Nostru – despre importanţa căreia I. Camară notează, dintru început, c㠄a fost instituită de Iisus Hristos ca un model de rugăciune ce se sprijină pe întreaga Evanghelie”. Lingvistul Eugen Coşeriu apreciază, mai mult, că Tatăl Nostru este „model suprem şi absolut al rugăciunii ideale”.

b. Acest fapt implică următoarea idee esenţială: „această rugăciune prezintă, aşadar, un caracter revelat, exemplar, sintetic, ceea ce îi conferă un rol de primă importanţă în creştinism şi o popularitate în limbile pământului neegalată de alte texte”.

c. Model exemplar de rugăciune, trimite şi către o altă consecinţ㠖 Tatăl Nostru reprezintă (pentru limba română, în mod aparte) şi un fel de carte de vizită a limbii. În detaliu, aceasta înseamnă c㠄din punct de vedere lingvistic, rugăciunea conţine termeni din fondul principal de cuvinte, care este cea mai stabilă parte a vocabularului. Aceasta înseamnă nu doar că sunt cuvinte cunoscute de toată lumea, ci că arată şi profilul limbii din punct de vedere etimologic”.

d. Există, pentru această rugăciune, o adâncă întemeiere biblică şi, din pornire aşa-zicând, două variante ca formule de exprimare. Prima: în Evanghelia după Matei (6:9-13) – rostită de Isus la Predica de pe Munte, în zona ţărmului Mării Galileii. Formula aceasta include o invocaţie, continuă cu şapte cereri şi se termină cu o doxologie. A doua variantă (ceva mai scurtă şi uşor modificată): în Evanghelia după Luca (11:2-4) – e rostită la cererea ucenicilor, cel mai probabil în zona Muntelui Măslinilor.

e. Nota bene: „versiunea mateină s-a răspândit între primii creştini, cum atestă deja Didania (datată în anii 50-70 p. Cr.) care stabileşte rostirea ei de trei ori pe zi. De atunci, Tatăl Nostru este prezentă în orice act devoţional public sau privat”.

f. Pe de altă parte, i se (mai) spune şi „rugăciunea domnească”, şi ea „este cel mai simplu şi mai natural mod de exprimare a credinţei”. De asemenea, „Tatăl Nostru dă glas nevoilor fundamentale ale omului din toatre epocile istorice şi, cum observă Alexander Schmemann într-un comentariu la rugăciune, aceasta pare a fi alcătuită pentru fiecare în parte”.

g. În privinţa datării istorice, există date clare cu privire la cea mai veche versiune în limba română a rugăciunii Tatăl Nostru. Iată, în formularea lui Iosif Camară (dar nu din carte, ci dintr-un dialog pe care l-am purtat cu acesta, în urmă cu ceva timp): „Din fericire, avem un răspuns cert – singurul cert legat de rugăciune: cea mai veche versiune apare în primul text tipărit în limba română, Tetraevangheliarul slavo-român de la Sibiu (1551-1553)”.

h. Bonus de natură istorică &, totodată, câteva nuanţe în această chestiune: În rest, nu se cunoaşte data traducerii rugăciunii şi nici limba-sursă, pentru că, din ce am constatat,Tatăl nostru a avut o existenţă independentă de textul biblic în care apare.Tetraevangheliarul însuşi are o istorie complicată, aflându-se în relaţie cu Tetraevangheliarul tipărit de Coresi un deceniu mai târziu şi provenind, amândouă, dintr-o traducere făcută cu câteva decenii înainte.

i. Iată cum sună, de altfel, cea mai veche versiune a acestei rugăciuni în limba română: „Tată nostru cine eşi în cer, svinţiască-se Numele Teu, şî se vie înparaţia Ta, şî se fie voia Ta, cum în cer aşa şă pre pământ. Pita noastră săţiosă dă-ne astădzi; şî ne iartă noo datoriele noastre cum iartăm şî noi datornicilor noştri. Şî nu ne du în ispită, însă izbăveaşte-ne de reu, că a ta iaste împărăţia şî puterea şî slava în vecie. Amin.”

î. Încă o (posibilă şi fecundă) deschidere în raport direct cu rugăciunea Tatăl Nostru – Goethe aprecia că Noul Testament este „limba maternă a Europei”; prin urmare, deduce elegant Iosif Camară, „Tatăl Nostru face parte din vocabularul de bază al acesteia”.

j. Textul Tatălui Nostru pe care îl avem astăzi, bine aşezat în literatura confesională de limbă română, semnalează un anume conservatorism (bine temperat şi, plusez, poate că şi de căutat pentru mierea limbii, nu de ocolit!) cu următoarele accente: „versiunea românească actuală conţine fapte de limbă ce funcţionează din secolul al XVI-lea, chiar dacă ele nu mai sunt caracteristice pentru româna actuală: sfinţească-se în loc de să se sfinţească, vie în loc de să vină, ne izbăveşte în loc de izbăveşte-ne, uneori şi greşale pentru greşeli, carele pentru care sau pre în loc de pe”.

k. „Un text atât de scurt ne spune chiar surprinzător de multe lucruri despre istoria şi specificul limbii: în forma actuală, 90% din cuvintele rugăciunii sunt de origine latină, iar 10% sunt împrumuturi din alte idiomuri şi derivate ale acestora”, apreciază Iosif Camară.

l. Aşadar, odată cu Tatăl Nostru avem, în limba română, o evidentă şi foarte puternică amprentă lingvistică de sens latin. Interesant – şi de consemnat – e, în acest context, faptul că, iniţial, rugăciunea domnească e notată în limba greacă. Vreme de aproape două secole, rugăciunea domnească vine în greceşte; cea mai veche versiune în latină a Tatălui Nostru datează aproximativ din anul 200 după Cristos (sursa: comentariul lui Tertullian la această rugăciune). Există, aşadar, o mare poveste şi despre trecerea rugăciunii domneşti din greacă în latin㠖 ambele limbi fiind fundamentale pentru identitatea europeană, deci şi pentru cea românească.

m. Un amănunt cu accente picante – cea mai lungă versiune a rugăciunii domneşti dinainte de 1700 este dată de Dosoftei înLiturghierul din 1679, care ilustrează şi spiritul inovator al cărturarului: „Tatăl nostru, carele eşti în ceriuri, svinţască-să numele tău; să vie împărăţâia ta; să fie voia ta, cumu-i în ceri aşe şi pre pământ. Pâinea noastră cea de saţâu dă-ne astădz; şi ne iartă datoriile noastre, cum şi noi iertăm datorilor noştri; şi nu ne băga la iscuşenie, ce ne izbăveşte de vicleanul. Că a ta iaste împărăţâia şi puterea şi slava, a Tatălui ş-a Fiiului ş-a Svântului Duh, acmu şi pururea şi-n vecii de veci, amin”.

n. De asemenea, fapt interesant: „o situaţie paradoxal㠖 dacă rugăciunea precedă în general traducerea Evangheliei, la noiTatăl nostru apare odată cu ea. Putem presupune că a existat ceva înainte, de vreme ce pe la 1500 aveam deja Psaltirea tradusă în româneşte”.

o. Cea mai scurtă versiune a Tatălui Nostru ne (par)vine de la negustorul liovean Martin Gruneweg, din Moldova, înainte de 1600, aceasta fiind notată în însemnările lui de călătorie, publicate abia în zilele noastre: „Tatul nostru, ce este în cer, svinţască-să numele Tău; «vie împărăţia Ta»; fie voia Ta, cum în cer, aşa şi pre pământ. Pita noastră săţioasă dă-ne noao astăz; şi ne iartă grişelile noastre, cum iertăm şi noi greşiţilor noştri; şi nu ne duce în năpaste, ce ne izbăveaşte de hitleanul”.

p. Pentru a studia – cronologic, comparativist, analitic, hermeneutic – prezenţa atât de pregnantă în limba română a acestei rugăciuni cruciale, Iosif Camara a lucrat cu un corpus de texte care acoperă perioada 1551-1553 (Evangheliarul slavo-român de la Sibiu) până la versiunile actuale ale textelor unde este rulat acest text. Mai precis: sunt în carte (şi prezente ca atare, şi analizate) toate versiunile de la Tatăl Nostru din secolele 16 şi 17, precum şi o amplă selecţie a versiunilor din secolele următoare, „când textul rugăciunii este deja standardizat”.

q. În acest sens, „cele mai vechi versiuni româneşti au fost tratate pe larg, urmărind cum s-a consolidat norma” – şi, tot în sensul acestei linii de cercetare, avem, odată cu marele studiu al lui Iosif Camară şi o extraordinară poveste despre câteva dintre pulsaţiile spectaculoase, de-a lungul secolelor, ale limbii române.

r. Pe de altă parte, tot apropo de pulsaţiile limbii române, iat㠖 în raport direct cu rugăciunea Tatăl Nostru – încă un detaliu, important: „De fapt, toate opţiunile de traducere din rugăciunea actuală sunt atestate în secolul al XVI-lea, cu excepţia sintagmei spre fiinţă. Avem deci o stabilitate uimitoare a rugăciunii”.

s. I. Camară menţionează, argumentând o dată în plus importanţa extraordinară a rugăciunii domneşti, c㠄tipologia prezenţei istorice a acesteia include un mare număr de texte: lucrări liturgice, biblice, catehetice, omiletice, specimene de limbă, istorii ale limbii, abecedare”. Pe nici unele nu le pune între paranteze – am zice, cu temei şi cu toată admiraţia, că atenţia pe care Iosif Camară o acordă acestei rugăciuni este una regală, supremă.

ş. Un element de consens pentru toate versiunile de rugăciune (şi nu numai în limba română, limbă în care Iosif Camară inventariază peste 200 de versiuni de-a lungul a cinci secole) e faptul că pasajul cel mai problematic este cel referitor la „pâinea noastră cea de toate zilele/ spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi”. „Căci despre natura pâinii cerute aici se discută de aproape două milenii”...

t. În privinţa controversei lingvistice – „cea de toate zilele” sau „cea spre fiinţă”? –, I. Camară optează pentru versiunea a doua – „aplicând principiul literalităţii în traducere”.

ţ. Nu avem de-a face însă, apreciază tânărul cercetător, cu o contradicţie majoră între cele două formule: „parcurgând interpretările date rugăciunii în spaţiul românesc de-a lungul secolelor, mi-am dat seama că cele două sintagme sunt mult mai apropiate decât credeam, având de a face în realitate cu o sinonimie frazeologică aici”.

u.De altfel, pentru cererea a patra din rugăciunea domnească avem în circulaţie, de-a lungul secolelor, şi alte variante – se spune şi „pâinea cea săţioasă”, şi „pâinea cea de pururea”.

v. Despre formula de încheiere „Amin” a rugăciunii domneşti, de asemenea, un detaliu interesant: „Încheierea este foarte veche, dar numai o parte din manuscriseleNoului Testament o atestă. Prin urmare, părerile cu privire la autenticitatea ei sunt împărţite, unii socotind că prezenţa încheierii în rugăciune se datorează uzului liturgic”.

w. Bonus – nu avem de la începuturile cunoscute ale rugăciunii domneşti în româneşte o singură formulă de start a rugăciunii: se spune „Tatăl Nostru”, dar se spune şi „Părintele Nostru”. Este, până la standardizarea rugăciunii, chiar o anume concurenţă lingvistică între cei doi termeni.

x. Apropo de standardizarea rugăciunii domneşti, numele lui Antim Ivireanul este (şi în această privinţă) de răscruce. După epoca lui Antim Ivireanul „modificările aduse rugăciunii sunt nesemnificative”.

y. Mai precis: „rolul decisiv în standardizarea textului rugăciunii şi în impunerea unor opţiuni de traducere l-a avut Sfânta Liturghie. Liturghierul lui Antim Ivireanul a fost hotărâtor în fixarea rugăciunii în forma pe care o avem azi, nu doar ca opţiuni de traducere, ci şi ca particularităţi fonetice şi morfo-sintactice, limitând circulaţia variantelor de traducere”.

z. În fine: cartea aceasta, încă o dată, o realizare strălucită, ar merita să circule mult mai mult în spaţiul cultural de la noi. Ea spune una dintre marile poveşti ale limbii române. Ale istoriei, dar şi ale duhului acesteia...

© 2007 Revista Ramuri