Scriam, la începutul anului, despre prima parte (1923-1930) a Paginilor de jurnal lăsate de Simona (Simky) Lahovary, doamnă de onoare a Reginei Maria. Iată că, la foarte scurt timp, graţie eforturilor aceleiaşi doamne Georgeta Filitti, avem în faţă un al doilea volum, care acoperă perioada de până în 1936, la dispariţia autoarei, când – mă simt dator să reiau – sincerul (după posibilităţi) prieten Argetoianu consemna: „N-am văzut atâtea [flori] nici la înmormântarea lui Duca [...], nici la a lui Ionel Brătianu, nici la a Regelui Ferdinand”.

La fel ca mai înainte, doamna Lahovary vorbeşte puţin despre sine. Relativ rarele şi scurtele autoreferinţe sunt mai degrabă nişte răbufniri. O simţim profund apăsată de problemele familiale, financiare şi de sănătate, dar, peste ele, vine mereu, înăbuşitor, serviciul (m-am gândit mult dacă e nevoie de ghilimele) sau „corvoada”, cum zicea Argetoianu. „Dar ce uşurare! Dispun de timpul meu, pot să-mi aleg la ce să mă gândesc, nimic nu mă întrerupe ori îmi impietează şirul gândurilor” (p. 316), nota în 1935, în timpul unei cure la Vichy. Apropo de asta, se cuvin menţionate plasticele însemnări de călătorie (în general, în suita Reginei), de la familiarele Balcic, Sinaia, Bran, trecând prin Austria, Franţa, Marea Britanie, până în Islanda şi chiar dincolo de cercul polar. Mai mult, avea în lucru o carte despre Bucureşti. Parcă simţindu-şi apropiatul sfârşit, i-a cedat materialele lui Paul Morand: „am renunţat la «Bucureştiul» meu pentru al lui..., ca Bucureştiul însuşi să câştige” (p. 290). Iar celebrul francez a menţionat, în finalul Bucarest-ului său, că „doamna S. Lahovary [...] mi-a comunicat cu amabilitate notele sale manuscrise despre Bucureşti, din care a binevoit să mă autorizeze să extrag numeroase şi preţioase informaţii”.

Jurnalul doamnei de onoare este, în primul rând, o cronică a anilor ’30, o „vreme nesigură, cu multe tulburări” (p. 231), concentrice, am putea spune, de la cele din interiorul Casei Regale a României, trecând prin cele ale politicii româneşti şi ajungând la „evoluţiile” internaţionale. Aparent bizar, dacă ne gândim la îndatoririle sale (dar tocmai asta denotă complexitatea lor), autoarea e foarte atentă la acestea din urmă şi le percepe foarte lucid: „În Germania, haos. Încotro se îndreaptă Europa asta, cu flagelul rusesc, nebunia Germaniei, absurdul culoar al Danzigului, o Austrie în agonie şi o Italie fanfaroană? Totul se poate îndura în afară de ideea unui război” (p. 132). Şi nu era decât în toamna lui 1932.

Dar situaţia din ce în ce mai grea este, de multe ori, drapată histrionic în sferele înalte, întâmplările având, adesea, un aer de operetă. „Tâmpenia fornăită a unor români” (p. 224), scăpa Simona Lahovary, într-un moment de nervi, pentru ca, în altă parte, să noteze resemnată: „Azi, 8 iunie [ziua urcării lui Carol pe Tron], amărăciunea noastră va fi pavoazată” (p. 245).

Personajul central este, fireşte, Regina Maria, alături de care doamna de onoare se află mereu cu dedicaţie, dar nu lipsită de spirit critic. Apare acum în postura de „mamă chinuită” (p. 241), a unor băieţi (un Rege şi un prinţ) cu apucături nepotrivite statutului lor şi a unor fete (două Regine şi o arhiducesă) cu destine nefericite. Şi-a pierdut, natural, tinereţea, dar păstrează o „calitate pe care vârsta nu i-o dezminte, continuă să stârnească entuziasm printre animale şi printre oameni” (p. 263). Dincolo de suferinţele strict personale, pentru cea care mărturisise deschis că şi-ar fi dorit să fie Regină domnitoare, nu doar consoartă, o lovitură puternică a fost izolarea publică şi îndepărtarea de putere pe care i le-a impus Carol, bănuind-o că „alimenta răutăţile presei străine împotriva lui” (p. 73) şi chiar că punea la cale comploturi. Un Carol despre care chiar mama sa spunea că „principiile lui sunt diferite de el, fără să remarce contradicţia” (p. 89). Paranoia cultivată de camarilă (în special de secretarul Puiu Dumitrescu şi de Duduia) l-a făcut ranchiunos şi faţă de apropiaţii Reginei – în primul rând, faţă de fostul factotum Barbu Ştirbey, dar şi faţă de doamnele de onoare. Mai apoi, când s-a mai îmblânzit în privinţa celor din urmă, autoarea nu ştia dacă să vorbească de „un progres sau o dovadă de slăbiciune” (p. 236).

În materie de politică internă, cunoscând bine multe personaje şi intuindu-le bine pe altele, Simona Lahovary a inclus în jurnal o mulţime de observaţii preţioase. Faţă de memorialiştii/ diariştii care au făcut istorie, precum Duca ori Argetoianu, are un avantaj al neimplicării directe în diversele jocuri, deci îi putem presupune un plus de obiectivitate. A „mirosit” multe „chestii”: că tema Elena Lupescu era pentru Maniu „o trambulină morală ca să se retragă” (p. 147), că „regele va epuiza toate malversaţiunile cu putinţă înainte de a se resemna să recurgă la partidul liberal” (p. 149), că „nu există niciun motiv pentru o schimbare de guvern, dar va fi una, fiindcă regele vrea să se îndrepte spre dictatură. [...]. Doar că eu am mizat pe o evoluţie mai lentă a evenimentelor. Mi se pare că se grăbeşte pasul în chip primejdios” (p. 242). Scria asta în mai 1934 şi se va dovedi că avea dreptate să mizeze pe mai multă lentoare, căci lucrurile aveau să mai „evolueze” încă aproape patru ani până la regimul autoritar. Ştia să evalueze situaţii trecând dincolo de retorica momentului, căci, aşa cum scria apropo de Titulescu, „elocinţa lui poate dovedi multe, dar are dreptate în fond?” (p. 229).

În galeria politicienilor cu care a avut de a face (toţi cei reţinuţi în manuale), cel mai sus e aşezat „Baba” Argetoianu. Dincolo de prietenie, l-a considerat cel mai abil, fără însă a-l idealiza, văzându-i cusururile şi nepunându-şi în el speranţe exagerate. Într-un fel, aceasta era o recunoaştere implicită a precarităţii politicii româneşti: „Argetoianu, după ce a ieşit în faţă, trimite totul la plimbare când dă de greutăţi prea mari. Această uşurătate e singurul lui defect. Şi e singurul om pe care îl avem” (p. 120). E de observat şi că, din perspectiva Simonei Lahovary, şi soţia sa, Valentina Argetoianu, apare ca o actriţă, deloc lipsită de importanţă, în combinatorica dâmboviţeană, ceea ce, la o nouă privire repede prin memoriile/ însemnările conului Costică nu se confirmă, dar nici nu se infirmă.

În rest, nimeni important nu a rămas nescrutat. Găsim numeroase notaţii scurte precum: „Iorga, cu mâna flască pe care o întinde, e de nesuportat” (p. 117); Tătărescu, „om amabil, politician cu tradiţii şi maniere – ceea ce e o uşurare pentru ardeleni” (p. 253); „Averescu a fost totdeauna mai mult încăpăţânat decât inteligent şi vârsta apasă cu propriile-i exagerări defectele de altădată” (p. 242). Adesea, din câteva tuşe, mai groase ori mai subţiri, ies portrete memorabile. Las aici doar două, ca ghicitori: „prea tânăr pentru postul lui [şef al Marelui Stat Major], capabil şi nesuferit, îşi trata superiorii şi pe cei mai bătrâni la modul cavaleresc, sub pretextul că o meritau pentru incapacitatea lor” (p. 287); „Zilele trec peste insuficienţa lui glandulară, afectându-i într-un fel din ce în ce mai uimitor fizicul; urâţenie asexuată de bătrân eunuc de serai [...], de vizitiu lipovean [...]. Toate puterile sale refugiate în activitatea cerebrală; farmec de nespus” (p. 363).

O mare dovadă de bun simţ politic mi se pare modul în care îi priveşte pe legionari, mai „de drept comun”, mai despiritualizat. Dincolo de mantaua de „mişcare mistică de vagă reacţie faţă de tot” (p. 366), era mult interes, mai mare sau mai mic, cum e la toţi cei care fac politică, multă frustrare, de cauze diverse, care îşi găsea prilejul să se reverse, mult teribilism etc. De exemplu, legat de unul dintre asasinii lui „Jean Duca”, vorbea despre „decepţia lui de candidat sigur că va fi ales” şi se întreba: „Dacă n-ar fi fost un amărât care n-a visat niciodată la echivalentul unei diurne de deputat, opiniile lui ar fi fost la fel de categorice şi la fel de aprinse?” (p. 208). În rol de legionar, la un aperitiv vesel, apare şi un alt mare memorialist, „tânărul Jurgea”, care, şi după spusele sale (Gh. Jurgea-Negrileşti, Troica amintirilor sub patru regi, Cartea Românească, 2002) şi după cele ale Simonei Lahovary, pare fix ceea ce legionarii pretindeau că urăsc. Făcea pe convinsul, dar admitea că sperietura (şi nu numai) te scapă de orice convingere: „Credeţi că dacă ar fi spânzurat câţiva dintre noi, ceilalţi n-ar fi cedat imediat?” (p. 291).

Aceste Pagini de jurnal, dincolo de farmecul lor romanesc, trebuie citite în racord cu destule alte mărturii privind interbelicul românesc, inclusiv ale „greţosului Buchman” (p. 150), bătrânul şef de cancelarie regală, care i-a consemnat de atâtea ori, sec, prezenţa lângă Regină (Eugeniu Arthur Buhman, Patru decenii în serviciul Casei Regale a României, Sigma, 2006). Sper că doamna Georgetta Filitti va reuşi, aşa cum şi-a propus, să identifice şi să publice prequel-ul poveştii, din timpul Primului Război Mondial, mai ales că, ştim de la Paul Morand, Simona Lahovary avea multe de povestit din perioada refugiului la Iaşi.