Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Paricidul de catifea

        de Nicolae Prelipceanu

Până mai ieri, un celebru interpret de cântece şi actor, fiul unui foarte iubit actor de altădată, îşi ataşa la nume un jr, adică junior. Acest jr, care poate părea neînsemnat, însemna, totuşi, foarte mult, chiar pentru cei care nu-l văzuseră pe tatăl său, fie şi numai în micile roluri comico-muzicale, interpretate împreună cu o altă vedetă, feminină.Jr-ul ăsta e un fel de cod pentru cei care ştiu să-l descifreze, dar şi un semnal pentru ceilalţi, ignoranţii. Nici la noi în România şi nici la noi, în Europa, nu prea funcţiona moda asta, dar cum astăzi atâtea vin – vorba aia – de peste ocean, tânărul cu acelaşi prenume cu al tatălui său şi l-a ataşat, păstrându-i astfel memoria. Dar, între timp, a mai avansat şi el în vârstă şi o fi crezut că e de ajuns. Vedeam afişe cu figura lui, nu prea asemănătoare celei a tatălui său, dar numele şi mai ales jr-ul din coadă mi-l aducea în faţa ochilor, din diversele lui întrupări, pe cel de altădată. Inclusiv pe cel dintr-o noapte de iarnă, când stăteam la coadă la alimentele care se dădeau pe cartelă, zahăr, făină, ulei şi, poate, ouă (nu-mi amintesc dacă în noaptea aceea se aduseseră şi se dădeau şi ouă). A apărut de undeva, din apropiere, tatăl său, parcă-l văd, cu o geacă de piele, era frig şi m-am gândit că n-ar trebui să stea pe-afară, pentru că nu demult avusese un atac de cord din care, deocamdată, scăpase cu viaţă. Nu-mi aduc aminte anul, dar date fiind împrejurările, coada în spatele magazinului, la magazie, de unde se distribuiau raţiile, trebuie să fi fost 1986 sau 1987. Sau poate chiar 1988. Era încă tânăr, dar cu un infarct la activ. În noaptea aceea îşi mai lăsa rând la coadă, cum era obiceiul şi se mai ducea undeva, probabil acasă, ca să se încălzească, în timp ce noi, ăştia, fără un infarct în spate, stăteam acolo. Nu am nutrit niciun gând rău pentru că nu rămânea să aştepte toate zecile de minute în frig şi nici nimeni nu a zis nimic, se mai întâmpla şi altora să plece şi să-şi lase rând, cum se spunea.

Cum ne înveselise atâtea revelioane triste, l-am regretat la moartea lui prematură. Şi, cum spuneam la început, de câte ori vedeam jr-ul, îmi aduceam aminte de figura lui jovială, de melodiile pe care ni le cânta şi, ca să fiu drept, mai puţin de rolurile din teatru, altele decât de acela al unui poliţai de altădată, care ar putea să fie un model pentru cei care ambiţionează azi să mai joace acelaşi rol. Sigur, azi avem alte Pristandale, inclusiv unele care se ignoră. Şi alte interpretări.

Dar într-o – bună? – zi, cum coboram dintr-un troleibuz, văd afişul cu fiul său, acum nici el un tânăr, al cărui nume nu mai este însoţit de jr-ul de până atunci. Hait, mi-am zis, gata cu descendenţa, am devenit independenţi... Aşa cum ştie oricine, atâta vreme cât cineva îşi mai aminteşte de un om care nu mai e pe-aici, pe la suprafaţa pământului, acesta nu e mort de tot. Şi abia când dispare şi ultimul om care-l mai ţinea minte, atunci putem spune că şi celălalt, cel dinainte, a murit, odată cu el. Fireşte că primul, actorul, nu moare de tot când fiul său îşi scoate numele de sub tutela sa, eliminând acel jr care poate că-i deranjează pe ignoranţii vremurilor noastre, punându-i la grea caznă ca să afle ce-o fi aia, ce vor să zică acele două litere minuscule, adăugate majusculelor.

La noi, probabil, cineva, vreun impresar, hărţuit de incertitudini, i-o fi dictat fiului să şi-l scoată de lângă propriul nume pe cel al tatălui său, fie şi aşa, codificat. Menţionez doar că, în America, de unde vine moda asta, după câte ştiu eu, cei care-şi adaugă particula respectivă nu şi-o mai şterg până la propria lor moarte şi cred că ea figurează chiar pe mormântul lor, al juniorilor. Deci dacă ai acceptat o dată să-ţi pui semnul, codul acesta, atunci trebuie să-l duci până la capăt. Normal că memoria actorului de altădată nu stă doar în acel jr, cu atât mai mult cu cât el a făcut şi roluri în teatrul aşa zicând serios, dar mai ales roluri de cabaret, chiar dacă nenumite astfel în vremuri când cuvintele erau cântărite de cenzuri mai mult sau mai puţin vizibile.

E drept, văzând numele mai tânărului actor şi cântăreţ de mare faimă, mult mai mare probabil decât aceea a tatălui său, aşa, văduvit de particula de până mai ieri, eu tot de cel de altădată mi-am amintit. Şi probabil nu sunt singurul.

N-aş vrea să-l jignesc pe cel de azi, dar mi s-a părut o clipă că asist la un involuntar, poate, secret poate, paricid. Unul de catifea.

Dar noi, cei care nu avem aceleaşi prenume cu ale taţilor noştri, noi nu comitem, născându-ne şi înaintând în vârstă, fiecare, câte un paricid? Cu şi mai puternică surdină?

© 2007 Revista Ramuri