Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Bicicleta poetului

        de Bucur Demetrian

Volumul de poezii, Hai să vorbim (poeme mai noi), apărut la Iaşi, Princeps Edit, 2008, readuce în atenţie un discurs şaizecist, acum, când tot felul de minimalisme şi douămiiste voci deconspiră unghere insalubre, retorici impudice, un arsenal de viziuni nocturne previzibile şi debordante. Cartea aceasta a lui Adam Puslojič are o copertă luminoasă, plină de linii jucăuşe, puţin suprarealiste, gata să explodeze la cea mai mică atingere. Poetul sârb, scriitor deschis atât spiritului belgrădean, cât şi celui dâmboviţean, este un personaj în toată puterea cuvântului, o figură hâtră, colocvială, cu gesturi teatrale acompaniindu-şi textele deschise unui auditoriu atras de apoftegme, de confesiuni, de jocul neprevăzut, ispititor. Jovialitatea celui care descinde din spaţiul Timocului nu poate ignora verva humuleşteanului, glasul filtrat prin vorbe de duh, prin ocheade ştrengăreşti, prin amestecul de haz şi tristeţe, de înţelepciune şi risipă de energie, de „vorbe“ aruncate spre cititor (auditoriul fermecat de cuvântul sfătos, de lumile deschise din trecut spre prezent). „Spun mai multe cuvinte / decât le trăiesc pe ascuns“, mărturiseşte poetul care îşi invită prietenii să-l însoţească prin timp şi spaţiu, să le vorbească despre poezie, despre Nichita, despre cer şi pământ. Fără îndoială că umbra poetului locuind în ţinutul „necuvintelor“ domină versurile lui Adam Poslojič, a cărui „poezie poststănescian㓠răsfrânge parcă imagini din oglinzi afective. Chiar versurile poetului sârb se încarcă imperceptibil cu versul lui Nichita: „încă îmi caut gura / încă verdele sfânt // şi muţenia / abia acum / devine o rugăciune“ (Rugăciuni la un munte mut şi verde). Sorescu, alt poet şaizecist, evocat mereu, şi-a pus şi el pecetea inconfundabilă pe versurile lui Adam Puslojič: „O bucată de dumnezeire // mi-a căzut astăzi / direct din ceruri. // Ce să fac eu cu ea, m-am întrebat / serios şi curios foarte . // Am început cu capul // Mi-am spus aşa: încep esenţial. / Mi-am pus-o la cap; am avut / atâtea dureri de cap, şi azi şi toată viaţa“ (O bucată de dumnezeire).

Fragile urme din textele lui Ioan Alexandru, pătrunse de revolta eseniniană, grave, profetice, străbătute de asprime vizionară, transpar în vocile poetului plecat dintr-un Belgrad cu mulţi prieteni: „Departe-i Serbia; dar mereu vie / este şi eu nu pot să mor visând / cum hienele neamului, din colivie, / mârâie la mine şi muşcă cântând. // Bate toba. Ne cheamă frontul descuiat / spre vest şi moartea ne soarbe din halbă. / În loc de un clopot - biserica mea albă / acum poartă un rug tot mai înflăcărat“ (Departe e Serbia: Bate toba).

Glasul adevărat al lui Adam Puslojič este acela care nu seamănă nici cu Nichita, nici cu Flora, nici cu Sorescu. Este „mesajul celest“, unirea dintre cer şi pomul înflorit, este cântecul auzit şi spus mai departe: „Asta am învăţat / de la un bunic / care a murit de mult“ (De la un bunic).

Impresionează artele poetice, oglinzi în care cuvintele se privesc cu încredere sau reţinere: „M-am apucat de scris cu dinţii / şi după o vreme observ / cum îmi creşte opera / ca un munte de oase / tot mai luminoase / adică lustruite cu atenţie / şi demenţă artistică“. (M-am apucat de scris)

Tranzitivă, ferită de zorzoane textualiste sau de reflexivitate deconcertantă, poezia lui Adam Puslojič trăieşte dintr-o „glorie măruntă“. Departe de poet vanitatea întemeietorului, fiindc㠄poezia mea este / binevenită-n casa oamenilor / de la ţară sau la altă / calitate uneori dumnezeiasc㓠(Cuvinte uitate). Versurile poetului sârb seamănă adesea cu liniile simple, dar încărcate de sens şi adâncime în ţinuta lor aparent naivă.

Limbajul colocvial al poetului, pregătit în orice clipă să se adreseze semenului său, să-şi deschidă poarta spre celălalt, să alunge ipocrita reverenţă şi să se instaleze în imperiul candorii, traversează această carte în care spiritul ţărănesc, satul natal, natura nu sunt menite să coboare înălţimea tonului, să reînvie, previzibil, o lume pierdută, îmbătrânită. Dimpotrivă, poetul caută o ieşire din timp, o întoarcere spre origini. Chiar dialogul cu semenul său, pe care nu-l acuză, baudelairian, de făţărnicie, este o eliberare de bariere, de punţi, o intrare în ţinutul gestului atemporal, un drum neostentativ spre „dăinuire“: „Intru-n casă / Eliberat de tot / de viaţă / din stradă // merg la icoana din perete / cu o lumânare aprinsă / un sfânt / mai mult ca un ţăran din sat / vecin cu al meu“. (Dăinuire supremă).

Prietenia este, pentru Adam Puslojič, o cale spre existenţa durabilă. Hai să vorbim, titlul acestui volum, ascunde o invitaţie în lumea cuvintelor care întreţin spiritul, care ţes rugăciunea sau aforismul, vorba sacră sau rostirea jovială generatoare de bună dispoziţie. Prin dialog, singurătatea este abolită, iar ţipătul se domoleşte, se transfigurează la umbra cuvintelor înflorind în tăcere. Nu tăcerea este spaţiul predilect al poetului sârb ci invocaţia: „De cine mă despart eu astăzi / cel mai uşor / şi cel mai potrivit - / hai, spune-mi, Doamne“ (Felul de apropiere) O dimensiune etică transpare în fervoarea poetului deprins să comunice, să sfideze barierele solitudinii.

Toate mărcile oralităţii sunt prezente în acest volum care dezleagă limba poetului, alungă ţipătul şi îmbogăţeşte ritmul obsedant al clipelor trecătoare. Ca „un păstrăv guraliv“, poetul strecoar㠄glume“ la tot pasul, desface sacul plin cu vorbe pilduitoare, refuză încrâncenări meditative: „Bătrâne, mi-am îndeplinit datoria, cu glume“. Numai un poet care are nevoie de ceilalţi, care se simte egal cu cei din preajmă, se poate bucura de prietenie, de neuitare. Sunt puţini poeţii care îşi dedică versuri prietenilor, iar în acest volum impresionează numărul declaraţiilor, al adresării precise, al spiritului către care se îndreaptă nevoia de confesiune, tranzitiva retorică a lui Adam Puslojič: „Bine ar fi să / mă pot opri / cam / pe aici… // la Nichita, Eugen… / la Ioan şi Mircia, / Eusebiu, Răzvan şi Adam…/ la lumină, cuvinte, / iarbă şi linie, / tăcere şi tăcere mai nouă, / la pământ-glie“ (Semantica astrelor grele).

Biografismul postmodern mai respiră în porii unui poet care împânzeşte textele cu „semne“ şi „noduri“, cu urme poststănesciene, cu treceri pe o bicicletă, aparent demodată, prin teritoriul atât de nestatornic al poeziei profunde: „Afectivele unui biciclist / din Serbia încep / cu un munte de sudoare / încă de-atunci când / am pedalat ca un nebun / din sat în sat / de la un munte la altul // trecut-au anii… / pe bicicleta mea / cu o singură roată / activă şi neobosită // cât o viaţ㓠(Afective).

Bicicleta poetului sârb străbate distanţe şi traversează un spaţiu românesc ca un vehicul de cursă lungă, într-o alergare inepuizabilă şi mereu fertilă.

© 2007 Revista Ramuri