Principesa Elena Bibescu – marea pianistă (Editura Vitruviu, Bucureşti, 2007, 849 pag.) de C. D. Zeletin reprezintă cea mai recentă carte semnată de acest prodigios scriitor contemporan, de marcantă distincţie intelectual-culturală şi stilistică pregnantă. În paginile ei liminare (6-9) sunt înserate o succintă notă biografică şi o bibliografie a volumelor publicate în care, la prima poziţie se consemnează: „Michelangelo, Sonete. Tălmăcire, studiu introductiv, note şi comentarii [de C.D. Zeletin]. Cuvânt înainte de Academician Tudor Vianu, E.L.U., Bucureşti, 1964. Premiul I şi Medalia de aur la Concursul de carte, Edinburgh, Marea Britanie, 1965.” Mărturisim că, în acei ani, această carte constituia o noutate absolută, chiar şi pentru filologi, referitor la marele sculptor renascentist. Cartea însemna prima traducere în limba română a sonetelor acestuia. Carte de înaltă semnificaţie în acel moment literar, cu reverberaţii mereu benefice pentru generaţii succesive de cititori, ca şi celelalte volume, de diverse tipologii ce i-au urmat, până la ceasul de faţă.

Temeiul scrierii recent publicatului opus, impunător prin întreaga lui substanţă, este exprimat de autor într-o „mărturisire” preliminară, din care cităm: „În Liceul Gh. Roşca Codreanu [din Bârlad], mi-a fost dat ca printre cele dintâi nume, amintite cu o discreţie înfiorată, să se afle cele ale lui Vasile Pârvan şi Elena Kostaki, viitoarea principesă Alexandru Bibescu (...) Două genii ivite pe meleagurile mele, două vieţi frânte amândouă în jurul vârstei de 45 de ani, amândouă exprimate prin crâmpei şi nu prin întreg. Întregul trebuie căutat însă în altceva: la Vasile Pârvan în devenirea continuităţii dace şi romane a neamului românesc, iar la Elena Bibescu în sprijinul plin de har dat la timp lui George Enescu. Asta e principala ei operă şi cu ea se prezintă în faţa lui Dumnezeu...” (pag. 14-15)

Tema centrală, fundamentală a cărţii este cea indicată de autor chiar în titlu, vizând reconstituirea unui traiect existenţial al unei persoane artistice de anvergură în epoca în care a trăit (1855-1902) şi anii în care s-a manifestat marea pianistă la Viena, Bucureşti, Bârlad, contribuţiile ei determinante, stimulatoare la inaugurarea şi perpetuarea vieţii concertistice în universul muzical autohton (1871-1902).

Cum personajul principal este o fiică a spaţiului şi arealului cultural bârlădean, în reconstituirea biografiei umane şi artistice a ei, autorul o situează într-un amplu context social şi istoric, în care universul cultural devine preponderent. O astfel de amplă, la dimensiunile unei impresionante fresce, reconstituire este înfăptuită cu temeinică minuţiozitate, sistematic, însumând şi coagulând elemente de mare relevanţă, de profunde şi multiple semnificaţii. Iar reconstituirea este întemeiată cu rigurozitate pe multiple, diverse şi certe izvoare, surse documentare. Acestea sunt indicate în bogate „Note bibliografice”, la sfârşitul fiecărui capitol, din cele 28 care alcătuiesc substanţa cărţii şi prin care aceasta este judicios, programatic – am zice – structurată, încât suntem încredinţaţi că autorul a cercetat totalitatea surselor posibile de până în prezent. „Derularea” conţinutului cărţii, „Notele bibliografice” atestă faptul că elaborarea unei astfel de „fresce polifonice” a constituit o preocupare constantă, pasionantă a prodigiosului scriitor, pe parcursul mai multor ani.

Într-o viziune amplă – cum am mai sugerat – integratoare, C. D. Zeletin ne introduce în universul complex al cărţii sale încă din primele capitole, din care putem desprinde şi demersul programatic al autorului: „Bârladul, oraş de veche tradiţie cărturărească” (cap 1), „Familia Kostaki în istoria ţării” (cap. 2), „Înrudirea Elenei Kostaki Epureanu cu fraţii Gheorghe şi Nicolai Roşca Codreanu, ctitori ai primelor licee din Bârlad şi din Moldova” (cap. 4), „Talente, deprinderi şi tradiţii muzicale în familie” (cap 5). În cap. 4, autorul scrie: „Al patrulea liceu din ţară, în ordinea vechimii, după Liceul Sfântul Sava din Bucureşti, Liceul Naţional din Iaşi şi Liceul (...) din Craiova, Liceul Codreanu din Bârlad (înfiinţat în 1846) a dat culturii româneşti personalităţi de seamă”. (pag. 88), iar în cap. 20, „Elena Bibescu în viaţa artistică a Bârladului” se poate citi: „În anii principesei Elena Bibescu, Bârladul avea 26.000 de locuitori, în timp ce, de pildă, Craiova avea 24.000, Brăila 28.000, Iaşii 90.000, iar Bucureştii 221.000.” (pag. 257). În capitolul anterior, 19, „Ateneul Român”, autorul consemnează: „Bârladul, oraşul Elenei Bibescu, a fost una din cele dintâi aşezări urbane (capitală a fostului judeţ Tutova, n.n) în care a luat fiinţă o filială a Societăţii culturale Ateneul Român.” (pag. 522) Prin astfel de consemnări, nu ne aflăm în faţa unor extrapolări, ce ar putea să inducă în mentalul unui potenţial cititor mai puţin avizat, asumarea de către autor a unui sentiment de patriotism local, orgolios. Dimpotrivă. Scriitorul contemporan nouă, în impresionanta reconstituire efectuată, subliniază, fără ostentaţie, ideea că pregătirea muzicală, intelectual-culturală a Elenei Kostaki Epureanu s-a petrecut temeinic, de la început, timp de mai mulţi ani, în urbea Bârladului, cu profesori locali. Tatăl viitoarei mare pianiste, devenită cunoscută în cercurile muzicale europene
elevate, inclusiv în Bucureştiul ce se sincroniza, în acea epocă, cu înaltele valori artistice occidentale, tatăl, Manolache Kostaki Epureanu (1824-1880), pe lângă că a fost un autentic bărbat de stat român, a fost şi un desăvârşit meloman.

Cu capitolele „Talente, deprinderi şi tradiţii muzicale în familie” (5), „Pianista Iosefina Sturdza, fiica lui Costache Negri, vară a Elenei Kostaki Epureanu” (6), „Debutul pianistei Elena Kostaki Epureanu” (7) ni se învederează explicit supratema prezentă în substanţa întregului opus, menită să relaţioneze şi să motiveze demersurile minuţioase şi riguroase multi şi interdisciplinare ale autorului, căci acesta este în aceeaşi măsură, în calitate de medic, om de ştiinţă, menite, aşadar, să expliciteze, să argumenteze, cu probitate, convingător şi captivant, temeiurile elaborării impunătorului său volum, în forma dăruită potenţialilor cititori. Această supratemă este muzica, arta interpretativă în principal, iar printr-o fericită conexiune şi consubstanţiale interferenţe, sfera artelor în ansamblul lor specific.

„Inteligenţă entuziastă, sensibilitate de largi resurse, natură generoasă, Elena Bibescu poseda arta reuniunii într-un salon artistic, ştiind să-i structureze detaliile în funcţie de dominante şi să-i imprime o notă generală diferită de la o întâlnire la alta. Ea a readus salonul artistic la înălţimea pe care o avea în secolul al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea. Fără să se afle într-un soi de concurenţă cu salonul artistic Ralu Brâncoveanu, cumnata ei, Elena, îl ferea de disputele politice, menţinându-l în problematica şi temperatura artei.

Din acest salon artistic îşi va lua zborul George Enescu, ultimul şi cel mai de seamă triumf al Elenei Bibescu.”(cap. 13, „Salonul artistic din Paris al principesei Elena Bibescu”, pag. 30). Capitolul citat se cere corelat cu „Debutul pianistei Elena Kostaki Epureanu” (8), „Căsătoria Elenei Kostaki Epureanu cu prinţul Alexandru Bibescu” (9) (unul din fiii domnitorului Ţării Româneşti, Gheorghe D. Bibescu, între anii 1842-1848), familie originară din Gorj. Dar şi capitolele „Prinţul Alexandru Bibescu, poet, filolog, bibliofil. O existenţă uitată” (11) „«Burbonii de la Dunăre»... Bibeştii trăitori în Franţa” (12), „Saloanele artistice în Bucureşti şi Parisul Elenei Bibescu” (15), „Eternele întoarceri acasă” (18), „Elena Bibescu în viaţa artistică a Bârladului” (20).

Din conţinutul capitolelor numite de noi reiese valoarea de prin plan ca pianistă a Elenei Bibescu, ceea ce a determinat, în cea mai mare măsură, cum însuşi scriitorul şi omul de ştiinţă C. D. Zeletin narează şi argumentează în cartea sa, scriind: „(...) Principesa Elena Bibescu a întreţinut la Paris, vreme de peste un sfert de veac, unul din cele mai ilustre saloane artistice, în care se întâlneau mari artişti ai lumii: Anatole France, Ambroise Thomas, Saint-Saëns, Debussy, Vuillard, Massenet, Vieuktemps, Vicent d’Indy etc., salon onorat de prezenţa lui Frantz List, Richard Wagner sau Anton Rubinstein. Dintre români l-au frecventat: Vasile Alecsandri, Ion Ghica, George Enescu. Fiii ei, prinţii Anton şi Emanuel Bibescu, apropiaţi ai lui Marcel Proust, au avut un rol însemnat în geneza romanului Ŕ la recherche du temps perdu. A fost marea prietenă a reginei Carmen Sylva.”

Să reţinem că prinţul Anton Bibescu (1878-1951) a posedat o întinsă moşie, mai ales plantaţii de vie, la Corcova-Mehedinţi, iar scriitorul Ion Biberi (1904-1990) a inclus un interviu cu el în cartea sa „Lumea de mâine” (1946). În privinţa reginei Elisabeta, soţia Regelui Carol I, cunoscută ca scriitoare, muziciană şi pictoriţă sub pseudonimul Carmen Sylva, autorul cărţii face destul de dese referiri la ea, iar capitolul „O prietenie extatică. Regina Carmen Sylva şi principesa Elena Bibescu” (24) tratează pe larg şi în mod complex despre această relaţie. După cum capitolele „Debutul compozitorului George Enescu, triumf la principesei Elena Bibescu. Momentul biografic 1898” (2) şi „George Enescu. Prima vice-mamă o principesă, a doua vice-mamă o regină” (23) relevă rolul acestor două personalităţi din aristocraţia istorică, dar şi aristocrate ale spiritului, în recunoaşterea dintru început, din perioada adolescenţei lui, a geniului muzical al lui George Enescu.

Glosele noastre referitoare la o carte unică în bibliografie autohtonă prezentă, şi nu numai, ar putea continua cu numeroase alte consideraţii. Vom mai menţiona şi bogatele genealogii pe care autorul le stabileşte şi le invocă în diverse contexte ale cărţii sale, şi preţioasa iconografie cuprinsă în paginile 757-801 ale volumului. Dar, în cazul unei asemenea cărţi, se revine periodic spre desfătarea intelectual-culturală şi spirituală, se revine cât mai des posibil.