Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Cartea şoaptelor

        de Varujan Vosganian

(Fragment din romanul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la Editura Polirom)

Locul în care trăiau li se părea întâmplător bătrânilor armeni ai copilăriei mele. Unora şi timpul în care trăiau li se părea întâmplător, numai că timpul era mai greu de păcălit. Şi tocmai de aceea timpul, iţindu-se din paginile albumelor cu poze, din hainele vechi ori printre subsuori, sfârşi prin a-i transforma pe ei, unul câte unul, într-o întâmplare.

Locul nefiind, aşadar, decât o convenţie de care, atunci când împrejurările nu erau prea agresive, puteai face abstracţie, bătrânii mei aveau fascinaţia spaţiilor largi. Vorbeau de parcă puteau fi, în acelaşi timp, în mai multe locuri. Îi suspectez chiar, din acest motiv, că nu şi-au prea luat viaţa în serios. Asta i-a ajutat, pesemne, să supravieţuiască atunci când părea cel mai greu lucru cu putinţă şi trebuia să te zbaţi pentru a reuşi, dar i-a şi ajutat să moară atunci când nu prea mai era nimic de făcut. În loc să se plictisească ori să se resemneze, bătrânii armeni ai copilăriei mele preferau să moară.

În această privinţă, totuşi, bunicii mei aveau atitudini diferite. Bunicul meu Setrak, tatăl mamei mele, părea să nu se plictisească niciodată. Fratele lui mai mare, Harutiun, murise de sabie în faţa lui, şi asta îi dăduse ocazia să fugă şi să scape cu viaţă. Dat fiind că altcineva murise pentru el, socotea că, într-un anumit fel, viaţa pe care o trăieşte nu e a lui sau e doar pe jumătate, e un fel de viaţă de împrumut. De aceea, altul murind pentru ca el să trăiască, restituia această datorie pe care n-o putea plăti decât trăind, la rîndul lui, pentru alţii. El trăia pentru fetele lui, Elisabeta, mama mea, şi Maro, căreia îi dăduse numele surorii lui, îngropate în mormântul fără ţărână din apele Eufratului. Trăia pentru a face daruri copiilor săraci, pentru a-i înzestra, înainte de nuntă, pe băieţii de prăvălie, pentru a-i îmbrăca pe cei despuiaţi şi a-i hrăni pe cei flămânzi. Dădu de mâncare prizonierilor armeni din armata sovietică, opriţi la muncă în timpul ocupaţiei germane. Încasă palme pe vremea guvernului legionar, pe motiv că ar fi evreu şi numai crucea pe care o purta la piept îl salvă de necazuri şi mai mari. Încasă palme după instaurarea guvernului comunist, pe motiv că ar fi legionar, şi de această dată crucea pe care o purta la piept nu-i mai fu de nici un folos, ci dimpotrivă. Dar, cum zice Ecleziastul, pâinea aşezată pe ape se reîntoarse, iar unul dintre prizonierii armeni pe care-i milostivise reapăru ca ofiţer al Armatei Roşii, astfel încât roşeaţa din obrajii pălmuiţi şi confiscarea magazinelor fură singurele lucururi rele care i se întâmplară, comuniştii lăsându-i una din case şi arătându-i îngăduinţa de a nu-l trimite la puşcărie, ca pe un exploatator ce se afla. Că nu se putea dovedi pe cine a exploatat, asta e o altă socoteală, dar comuniştii nu se încurcau cu astfel de rafinamente. Pentru ei era destul că bunica purta blănuri, aveau pian în casă, mergeau vara la staţiune la Olăneşti, şi, colac peste pupăză, bunicul organiza duminicile, la terasă, la „Paşa”, chefuri cu lăutari. Ajuns paznic de noapte la Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova, bunicul meu Setrak a avut destul timp să mediteze, în nopţile nedormite, la toate acestea. Ca şi la înştiinţarea, prin 1942, că va fi internat, împreună cu toată familia, din ordinul mareşalului Antonescu, în lagărul de la Târgu-Jiu, laolaltă cu alţi apatrizi nansenieni. Ordinul a fost revocat şi bunica a scos din cufere hainele groase şi ciorapii de lână ai ei şi ai celor două fete, dar le-a păstrat într-o valiză de lemn pe cele ale bunicului Setrak, care, după ce era cât pe ce să fie internat în lagăr, urma acum să fie înrolat. Şi-a luat rămas bun de la familie şi a plecat la Bucureşti în primăvara anului 1944, unde cariera sa de soldat al Armatei Române dură exact trei zile, împreună cu ceilalţi recruţi ai companiei de nansenieni. Cum au încăput manierele negustoreşti în bocancii cazoni şi în copcile strânse pe beregată, istoria nu ne spune. Compania a făcut două zile de instrucţie, iar a treia zi, adăpostită în cazărmile din jurul Gării de Nord, a făcut prima aplicaţie pe viu, privind îndeaproape bombardarea gării. Cu cazarma vraişte, cu recruţi atât de vajnici şi de împleticiţi, dispuşi mai degrabă să facă negoţ cu efecte militare decât să le folosească într-ale războiului, compania apatrido-românească alcătuită din recruţii armeni se dizolvă de la sine, iar armenii, văzând că nimeni nu le mai dă ordin să se adune, se risipiră.

Astfel încât bunicul meu Setrak, trecut în doar câţiva ani prin stări atât de diverse, fiind, pe rând, îmbogăţit şi sărăcit, pălmuit, jidovit, internat în lagăr, înrolat şi demobilizat, iar pălmuit, îmburghezit şi desburghezit, avu toată dreptatea să socotească lumea aceasta ca fiind de neînţeles. Iar cine credea că lumea e altfel decât de neînţeles, după părerea bunicului meu, nu înţelegea nimic. Şi, pentru a dovedi cât de absurdă e lumea, bunicul dădu dovada decisivă care îi stătea la îndemână şi anume pilda propriei morţi. Se lăsă, fără folos, lovit de o maşină, pe când venea de la Piaţa Veche, prin faţa Fântânii Purcicarului, apoi căzu în cap de pe acoperişul casei sale de pe strada Baraţi, de la numărul patru, pe când încerca să repare streşinile. Reuşi abia a treia oară, atunci când muri de frig, în iarna anului 1985, pe când comuniştii făceau economie la gaze, drept pentru care le întrerupeau cu zilele şi, pentru ca economiile să fie cât mai mari, tocmai când gerul era mai vârtos.

Cum nimic nu părea mai absurd, pentru un om trecut, ca o cusătură prin căptuşeală, de atâtea ori prin faţa morţii, decât să moară din cauză că statul comunist face economie la gaze, bunicul meu Setrak se stinse cu liniştea întipărită pe figură. Fu înmormântat la cimitirul catolic din Craiova, nu pentru că ar fi fost catolic, ci dimpotrivă, pentru ca lucrurile să rămână în continuare neînţelese.

Bunicul meu Garabet, în schimb, socotea că toate lucrurile din lume au un înţeles. Spre deosebire de bunicul meu Setrak, care îşi petrecuse prin orfelinate şi prin ucenicii anii care sunt folosiţi îndeobşte pentru şcoală, bunicul meu Garabet făcuse liceul agricol la Constantinopol, ceea ce în vremurile acelea de început de secol însemna mare lucru. Ştia multe, era inventiv şi studios, n-ar fi dat pentru nimic în lume, spre exasperarea bunicii mele Arşaluis, ştiinţa pe negustorie. Drept urmare, ca negustor, pe când bunicul meu Setrak aduna din cafea, măsline, cacao şi stafide, ban peste ban, bunicul meu Garabet era mereu falit. Sau ar fi fost, dacă cumnatul lui, Sahag Şeitanian, l-ar fi lăsat de capul lui. Dar a fi mereu falit nu era singura lui meserie. Bunicul meu Garabet era dascăl la biserică, violonist, notist, caligraf, fotograf, pictor, profesor de muzică şi de limba armeană, portretist, ţesător de broderii şi lăutar de ocazie, adică practica toate meseriile din care nu te alegi cu parale. Una peste alta, neamul meu, în socoteala lui cu lumea era chit: bunicul meu Setrak aduna, iar bunicul meu Garabet risipea. Comunismul a netezit lucrurile: bunicul meu Setrak n-a mai avut cum să mai adune, iar bunicul meu Garabet nu a mai avut ce să risipească.

Cum, însă, pentru bunicul meu Garabet, partea lucrurilor lumeşti, care se putea măsura în bani, era neînsemnată, viaţa lui nu se schimbă prea mult odată cu venirea comuniştilor. De fapt, în ceea ce făceau şi mai înainte, viaţa bătrânilor armeni din Focşani nu se schimbă prea mult. Cine era ceasornicar rămase ceasornicar. Cine era cizmar rămase cizmar. Cine fusese negustor de coloniale continuă să vândă coloniale. Clopotarul rămase clopotar, doctorul rămase doctor. Şi, bineînţeles, nici popa nu-şi dădu anteriul jos în biserică. Dacă meseriile le rămaseră aceleaşi, ei, meseriaşii, suferiră. Căci mecanismele pe care le reparau ceasornicarii deveniră din elveţiene ruseşti, locul ghetelor de lac şi al pantofiorilor cu toc şi cu baretă îl luară bocancii care se tot reparau până ce talpa ajungea mai groasă decât căputa. Magazinele pentru dulciuri se păstraseră, dar dispărură din rafturi delicatesele, lokumurile, halvaua din tahin, leb-lebi-urile, cutiile de cacao Van Houten, sacii cu cafea, fructele tropicale confiate, migdalele în ciocolată, şi, în schimb, apărură aluaturi învelite în grăsime, napolitane scorţoase şi biscuiţi prea uscaţi, de pe care crema se desprindea, fărâmicioasă. Doar bucăţile de zahăr candel, prinzând câte o frântură de lumină, păstrau o măruntă şi încăpăţânată strălucire de odinioară. Der Dagead Aslanian, după ce-şi sumese anteriul, ajutat de Arşag, clopotarul, ascunse în criptele vechi cărţile şi odoarele bisericii. Abia după câţiva ani le scoaseră cu băgare de seamă, una câte una, iar în cele din urmă cea mai preţioasă, pasărea de argint din ciocul căreia se presăra în apa Bobotezei mirul rămas, reînnoit la fiecare şapte ani, din uleiul sfinţit la anul 301 de însuşi Grigore Luminătorul. Clopotul fu ceva mai tăcut şi mai gânditor. Arşag urca în clopotniţă nu atât pentru a trage funia, cât pentru a vorbi cu clopotul care îi răspundea cu un fel de tăcere de felurite adâncimi, ca o orgă prin ale cărei tuburi nu cânţi, ci respiri, şi apoi, pentru a privi prin ferestruica dinspre sud, îngustă destul cât să scoţi o flintă prin ea, dar îndeajuns de înaltă ca să vezi până la marginea oraşului, de unde se iţea cu câte un ochi lipit de ferestruică să pândească dacă vin americanii. Prin ferestruica dinspre sud americanii nu se zăriră, în schimb se zăriră venind, prin ferestruica dinspre nord, pe drumul Tecuciului, ruşii. Şi peste încă mai bine de zece ani, timp în care ferestruica dinspre sud rămase tăcută, tot prin ferestruica dinspre nord, dar însoţit şi de alţi membri ai consiliului parohial, pe care îi lăsă, pe rând, să privească, urmări trupele ruseşti cum pleacă, pe acelaşi drum al Tecuciului. Era, însă, prea târziu, steagurile roşii prinseseră rădăcini şi stemele lor cu secera şi ciocanul se făcuseră una cu tencuiala, încât nu s-ar mai fi lăsat smulse de pe frontoane decât odată cu zidul. Cum bine spuse Sahag Şeitanian, zăbovind mai mult decât ceilalţi cu ochiul lipit în curmezişul ferestruicii: „Ca să ne putem elibera, ar trebui nu să plece ei şi să rămânem noi, ci să plecăm noi şi să rămână ei.” Era o dimineaţă ceţoasă ce urma unei nopţi ploioase, soldaţii ruşi dispărură repede, pământul le înnoroie încălţările, dar nu lăsă colb în urma lor.

Şi doctorii rămaseră doctori, dar, aşa cum se întâmplă după fiecare război, după ce îngropară lume de-a valma, înfometaţi, însângeraţi de răni, dârdâind de tifos şi înlăcrimaţi pe urma tuturor celor dinainte, acum nu mai pridideau cu naşterile. Copii care, într-o lume de-a-ndoaselea, unde soarele apunea către răsărit, se năşteau gata bătrâni.

Aşadar, bunicul meu Garabet Vosganian era situat la o depărtare egală de toate câte se întâmplau. Voia să înţeleagă lumea şi atunci o socotea repetabilă, lăsa modelele să trăiască în locul lui. Modelul lui de suferinţă era călugărul Komitas, ba chiar, către bătrâneţe începuse să-i semene tot mai mult, încât atunci când am văzut, întâia oară, masca mortuară a lui Komitas, păstrată de călugării mekhitarişti de pe insula veneţiană San Lazzaro, am tresărit în faţa unei atât de neobişnuite asemănări. Dorind să înţeleagă cu tot dinadinsul, pentru bunicul meu părintele Komitas nu era, probabil, doar modelul de suferinţă, ci şi modelul lui de nebunie.

Şedea, adesea nemişcat, şi mormăia pentru sine, noi nu ştiam ce spune, bunica nu ne lăsa să ne apropiem. Paginile acelea au rămas albe în Cartea şoaptelor. Alteori, se încuia în cameră şi cânta. Avea o voce baritonală, care urca sprinten spre acute de tenor, exact ca vocea lui Komitas, care îi uluise pe Vincent dŽIndy, pe Camille Saint-Säens sau pe Claude Debussy. Cânta şi se acompania la vioară, forţând cu arcuşul mai multe corzi deodată, încât se auzea ca un cvartet.

Komitas a fost arestat în aceeaşi zi de 24 aprilie 1915 ca şi prietenii săi poeţi Daniel Varujan şi Siamanto. El a rămas îmbrăcat în tunica sa de arhimandrit, mai puţin gluga ce simboliza, prin ascuţişul ei, muntele Ararat şi pe care o poartă, de la catolicos şi până la călugăr, reprezentanţii Bisericii Armene. Gluga şi pelerina le-o dădu unora dintre nevoiaşii care mergeau în convoi. Pe ei îi duseră cu maşinile până aproape de Ceanguiri. Komitas se amesteca în mulţime, încerca să aline cum putea suferinţa, îndemnându-i să-şi păstreze credinţa în Dumnezeu. Noaptea, rămânea singur şi începea să murmure, la început tovarăşii săi de drum crezură că se roagă, dar el nu se ruga, ci vorbea cuiva, iar dacă Dumnezeu era acela, atunci vorbele, neobişnuite pentru un călugăr, păreau a fi dojenitoare, un fel de psalmi întorşi pe dos. Iar într-o zi, văzu o femeie gata să nască şi, până să se apropie, mai văzu un soldat sfâşiind cu sabia abdomenul umflat şi zvâcnind al femeii. Din acea clipă Komitas, precum Andrei Rubliov cu cinci veacuri în urmă, în faţa cruzimilor tătarilor, a tăcut. A mai vorbit o singură dată, ceilalţi au crezut la început că e o glumă, dar pe urmă au înţeles că părintelui Komitas îi slăbiseră frâiele minţii. S-a oprit din drum şi le-a spus tovarăşilor săi de convoi: „Nu vă grăbiţi! Lăsaţi soldaţii să ne-o ia înainte...” Apoi, când Daniel Varujan urma să fie dus şi ucis, Komitas a glăsuit pentru ultima oară. De fapt, nu a vorbit, ci a cântat. Mai întâi psalmii, „Iartă-mă, Doamne!”, dar cu voce aspră, parcă aşteptând ca Dumnezeu să-şi ceară iertare de la noi, apoi „Cocorul”. Şi când a terminat, a izbucnit în râs. Hohotele râsului său s-au auzit toată noaptea, hârâite şi nervoase, ca o ţesătură putredă pe care o rupi şi o tot rupi, împăturind-o şi iarăşi. Mulţi dintre ei, începând chiar cu Daniel Varujan şi Siamanto, au fost ucişi cu sălbăticie. Pe arhimandritul Komitas, Oguz Bey, neştiind ce-ar putea face cu el, l-a trimis, în cele din urmă, înapoi la Constantinopol. El se pricepea să ucidă oameni care cădeau din picioare ori pe alţii care căutau să fugă, ucidea oameni rugându-se, implorând, plângând sau blestemând, dar nu ştia cum să omoare un om care râde.

Iar Komitas râdea întruna, era un râs cum nu s-a mai văzut, care lua asupra lui lacrimile suferinzilor, dar care îi sfida pe ucigaşi: râsul acela arăta că în Komitas nu mai rămăsese nimic de ucis.

Nu şi-a mai revenit niciodată. Prietenii l-au trimis la Paris, la sanatoriu. A murit douăzeci de ani mai târziu, râsul şi plînsul împăcându-se pe chipul său mortuar. Chipul lui e liniştit, aşa a fost şi cel al bunicului meu, ca şi cum moartea ar fi un popas, ca şi cum te-ai sprijini de ghizdurile unei fântâni răcoroase şi ai privi înăuntru.

Bunicul meu Garabet cânta „Cocorul”, acel cântec care vorbea despre ţinuturile natale, apoi nu izbucnea în râs, ci se lăsa tăcerea. Ştiu ce făcea, pentru că urmele rămâneau pe pânză, hohoteala bunicului meu era făcută din culori, le trăgea fără nici o noimă, credeam eu, pe pânză cu pensula, de-a dreptul cu degetul muiat pe paletă ori, atunci când hohotele nu mai puteau fi stăvilite, apăsând direct cu tubul de vopsea pe pânză. Era nu atât un fel de a picta, cât un fel de a vopsi, culorile nu se amestecau în prealabil, fiecare ţâşnea din tubul ei, prea nerăbdătoare ca să mai aibă vreme să se amestece. Predominau negrul şi portocaliul, bunicul meu le cerceta apoi cu băgare de seamă, acesta era felul prin care căuta să se înţeleagă pe sine. În efortul său de a înţelege lumea, bunicul meu avea, pentru fiecare lucru, normele sale metodologice. Pe sine, de pildă, se decodifica prin culori. Omul are încărcătura sa energetică. Energia înseamnă, întâi de toate, lumină. Lumina este o combinaţie de culori, poţi s-o înţelegi, din spectrul de culori, de cât de departe vine, din ce anume corp emană, la ce moment al zilei suntem. Tot aşa şi în ceea ce priveşte omul, îi pui în faţă o piramidă de cristal şi-l priveşti, gata spectrul. Iată-mă-s, spunea bunicul, privind îndeaproape foaia brăzdată de culori smucite, atingând-o chiar, pentru a vedea nu doar culoarea şi zvelteţea liniilor, dar şe netezimea ori asprimea tuşei.

Erau, de altfel, printre puţinele lui momente de implicare. În rest, privea lucrurile cu răbdare şi meticulos. Chiar şi când mânca, pentru a înţelege firea mâncării, mesteca fiecare îmbucătură până la treizeci şi trei, numărul necesar de mestecături, spunea el, pentru a înţelege, pe de o parte, gustul şi sensul fiecărui aliment, iar, pe de altă parte, pentru a mărunţi suficient mâncarea şi a-ţi proteja stomacul. La drept vorbind, punctul acela egal depărtat de toate celelalte era egal depărtat şi de sine însuşi. A te privi cu aceeaşi curiozitate şi detaşare, aşa cum cercetezi copacii din grădină sau cronologia unui război, locul acesta din care toate pot fi privite din afara lor, este tot un fel de nebunie. Numai că, aşa cum bine se vede, bunicul meu îşi avea modelul său de suferinţă în părintele Komitas, dar nu ca să-l imite, ci ca să-l oglindească. În timp ce nebunia părintelui Komitas era o nebunie de dinăuntru, nebunia bunicului meu Garabet era o nebunie de deasupra lucrurilor.

De aceea, spunea bunicul meu, care socotea că lumea nu există decât pentru a fi înţeleasă, atunci când te înveţi pe de rost, când devii într-atât de previzibil încât te poţi recita pe dinafară, ca pe o poezie, cu început şi sfârşit, ba chiar şi cu rime, atunci e timpul să mori.

Dacă, trecând prin această lume, bunicul meu Garabet Vosganian înţelegea, iar bunicul meu Setrak Melichian neînţelegea, atunci naşul meu de botez, Sahag Şeitanian, pătimea. Şi dacă pentru bunicul meu Garabet, cea dintâi înţelegere, adică înţelegerea de sine, venea de la întâlnirea cu culorile încrucişate, iar pentru bunicul meu Setrak neînţelegerea de sine venea de la întâlnirea cu palmele primite cu vârf şi îndesat, pentru naşul meu Sahag Şeitanian pătimirea de sine venea de la întâlnirea cu Yusuf.

© 2007 Revista Ramuri