Cerul se împarte în bucăţi de pământ,

cu ochii ei

aş putea prinde lumea

şi spaţiul dintre noi

ca nişte urme

nu foarte întregi,

dar prelungite,

buze de ceaţă

într-o dimineaţă de toamnă friguroasă.

Ne strângem bine palmele,

ne îmbrăţişăm cu toate bucuriile

care credem că au viaţă,

în rest, suntem noi,

ne îndrăgostim, plângem şi murim.

Ridicăm mai apoi

spaţii mari şi aprinse peste toată lumea

care este gata să strige şi să tacă.

Acum nu sunt decât zăpezi

care îmi depăşesc genunchii

şi struguri necopţi scuipaţi de noi

la întâmplare, direct pe nisip.

În rest, mai sunt şi alte anotimpuri,

noi avem o singură viaţă.

Spaţiul dintre noi lasă doar urme.

Îngeri citadini

Fata aceea era ca un înger,

ea aducea şi gonea bucuria de pe pământ,

putea prinde soarele între buze

şi apoi să îl scuipe

tot mai aproape sau mult mai departe de lume,

de starea de dor a lucrurilor care o înconjurau,

ea îşi trăgea peste gene, umeri şi sâni

aceiaşi cai răsăriţi noaptea

peste curbura decolorată a unui dud,

unul era alb şi altul albastru.

Fata aceea avea gleznele din oase

mai albe decât scoicile

prin care marea se naşte de atâtea ori,

ea nu zgâria niciodată nisipul cu aripile

ce le purta peste aceleaşi culori.

Fata aceea era ca un înger,

mă pitula peste pielea, picioarele şi părul ei,

peste pământul ce atât de delicat

îl mângâia cu paşii ei.

Ne ţineam strâns de mână,

alergam cu sufletul la gură,

ne-am oprit în faţa luminii,

am agăţat de ea bucuria,

apoi, am tăcut din ce în ce mai mult,

apa îşi întorcea râsetele şi bucuria către noi,

eram obosiţi, simţeam altfel zborul,

cu dinţii ne agăţam de fiecare strigăt,

peste timpane sparte,

ştiam că îmi place

că din pământ vin toate aceste lucruri.

Cu ochii aş putea descrie tot,

ne ţineam strâns de mână,

rosteam cuvinte pline de zâmbete şi lumină,

din noi plecau vapoare

şi oameni care vindeau suveniruri

şi care agăţau de mâinile trecătorilor brăţări,

pe fiecare stradă pe timpul zilei

cresc mucuri de ţigări

şi cerşetori plutind cu flori în mână.

Cu gura închid tăcerea,

o fac zgomot,

ţâşnesc printre maşini

şi mă urc către zbor prin lumină.

Ar fi fost banal

să ne strângem în braţe

sau să ne vorbim,

ne-am fi lovit unul de oasele celuilalt

ca într-un parc uriaş

prin care ne-am plimbat

atât de demult, când nu ştiam

ce înseamnă moartea

şi nici trecerea prin cuvânt,

suntem aproape ireali,

făcuţi şi lăsaţi în pământ,

aproape fiecare sunet poartă un mormânt.

Din parcuri nu se fuge niciodată,

prin ele doar se aleargă mereu.

Şi noaptea şi toamna cu palmele acoperind

ochii şi tălpile respirând tainic asfaltul,

ar fi fost bine dacă pământul

nu s-ar fi rupt roşind,

ne-am fi lovit unul de oasele celuilalt,

o emoţie a unui zâmbet spart.