Uneori mi se întâmplă ceva ca-n fanteziile livreşti.

Am văzut recent un disc de vânzare online şi l-am comandat fără să-mi fac iluzia că va fi o revelaţie. Nu pentru că imprimările ar fi fost lipsite de valoare (ba dimpotrivă!), ori calitatea matriţării se putea nimeri proastă. Pur şi simplu, ştiam muzica destul de bine, îmi umpluse multe ore ale unei tinereţi fără orizont, când o piesă rock sau alta blues mă făceau să visez meleaguri pe unde nu-mi imaginam că o să ajung vreodată. Şi n-am ajuns, nici n-o să ajung – văd bine asta, în dimineaţa de februarie împâclită de ceaţă şi burniţă ca o femeie văduvă de dorinţe.

A venit discul, l-am despachetat şi mă pregăteam de-o audiţie exigentă, ca un colecţionar de plăci japoneze (deşi n-am nici banii, nici acribia, nici mania deţinătorilor de obiecte perfecte). Mă tenta să beau ce aveam la îndemână, un bourbon atât de ieftin că pare făcut de contrabandişti amatori, nu de alţii, mai pricepuţi. Dar singur? Nu mergea! Atunci a sunat telefonul. Era un amic din îndepărtata-mi tinereţe, când ne întruneam în gaşcă pe unde nu gândeam şi petreceam fără grija zilei de mâine (grijă preluată „de partid şi de stat”, nouă rămânându-ne doar „libertatea” de a munci acolo unde eram puşi). Poreclit „Chinezu” din cine ştie ce motive, se descurca binişor cu ajutorul unui magnetofon –aparat preţios de câştigat bani pe la discoteci rurale şi atenţie de la fete pieptoase. Rămas şomer la închiderea atelierului unde făcea figuraţie, Chinezu n-a emigrat, precum alţii din grup; s-a retras la ţară, în casa părintească, îngrijind pe tatăl său bolnav, a cultivat diverse cereale pe lotul familiei şi, ca tot românul descurcăreţ, a obţinut o pensie de subzistenţă. Necăsătorit vreodată, are un fiu dintr-o legătură neasumată, un băiat care îşi detestă părinţii, dar care nu şi-a pierdut urma prin Occident. Ritualic, o dată pe lună, când primeşte „tainul”, Chinezu vine la oraş „să schimb uleiul”, cum zice el, zâmbind cu subînţeles. Ne-am întâlnit de multe ori la o bere, în aceşti ani de sărăcie liberă, unul mai pensionar decât altul, şi-am vorbit ...vorbe! Acum, pentru prima oară, voia să mă viziteze. Cum să-l refuz? Cui să mulţumesc pentru bucuria că am cu cine (re)asculta un disc de excepţie al genului blues-rock, ce-mi roade băierile sufletului până la epuizare? Şi cum să explic uluitoarea asemănare la figură a Chinezului cu cel mai bun suflător alb în muzicuţă, Paul Butterfield, mort la nici 45 de ani, în primăvara lui 1987? Leit gemeni, comparându-i la mustăţi!

Denumirea discului este: The Butterfield Blues Band –East-West (1966, Elektra). Producătorul Paul Rothchild e acelaşi tip care a lucrat şi albumele trupei The Doors. Componenţa blues-band-ului „de aur”: Paul Butterfield, muzicuţă & vocal; Mike Bloomfield, chitară; Elvin Bishop, chitară, Jerome Arnold, bas; Billy Davenport, tobe; Mark Naftalin, orgă & pian. În contextul social din SUA deceniului şapte, cu segregaţie rasială, şomaj în creştere, zboruri pe Lună, Război Rece cu blocul socialist, război fierbinte în Vietnam, mişcări protestatare şi răbufniri conservatoare, libertăţi greu acceptate, cutume mai puternice decât legile şi amendamentele Constituţiei etc., performanţa sextetului a fost un fel de bombă fără devastări, cu efect lent, dar sigur în societate. Alcătuit din albi şi negri, grupul şoca auditoriul încă de la primele apariţii scenice. Contribuţia fiecărui interpret se ridica la o înălţime egal distribuită valoric. Faptul că nişte albi cântau blues la fel de bine ca negrii provoca perplexitate necunoscătorilor, prejudecata că „Nu se poate!” fiind înţelenită de-un secol. Paul Butterfield a spulberat-o. Consecinţele i-au fost fatale, dar nu pentru că l-ar fi pedepsit vreo bandă cretină de purişti rasiali deghizaţi în apărătorii moralei publice. Ca destui deschizători de drumuri în artă – mai cu seamă în showbiz, unde nu toţi inovează – Butterfield a căzut victimă propriului succes, drogurile plus alcoolul aducându-l încet şi implacabil în postura de junkie. (Într-o vreme era cu greu recunoscut de foşti colegi şi prieteni.) Şi cum, din păcate, se petrece deseori, eforturile apropiaţilor de a-l recupera s-au risipit în zadar...

Cu două discuri cotate la 5 stele şi vreo şapte cam oarecare, Butterfield a contribuit şi la câteva albume de referinţă, între care Fathers & Sons – Muddy Waters (1969) şi The Last Waltz– The Band (1977) nu lipsesc din discoteca niciunui om normal care vede lumea ca diversitate în unitate, nu în concurenţă. Numai că lumea nu e compusă doar din oameni normali. Artiştii se numără printre „anormalii” care se văd pe sine în dispută cu propriii confraţi pentru supremaţie în topul vânzărilor. Întrecerea artiştilor aduce în suflet un strop de fericire; „întrecerea” arm(at)elor, proslăvită cinic drept progres tehnic şi civilizator, a adus mai abitir nenorociri, de la originea speciei umanoide încoace.

Întrecându-se cu sine, Paul Butterfield a murit. Legenda lui, nu.