Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2022

Carantina impusă de epidemie nu prea s-a simţit în fa-milia noastră. În vremuri normale, slujnicele, bucătăreasa şi spălătoreasa aveau liber doar două după-amiezi pe lună; şoferul şi grădinarii aveau mai multă libertate, erau bărbaţi, deci nu se considera că făceau parte din personal. Excepţia era Apolonio Toro, un adolescent de-a dreptul uriaş, care bătuse cu câţiva ani înainte la poartă pentru a cere ceva de mâncare şi aici rămăsese. Se presupunea că era orfan, însă nimeni nu-şi dăduse osteneala să verifice. Torito ieşea extrem de rar pe stradă, de frică să nu fie agresat, cum se întâmplase de câteva ori: înfăţişarea sa bestială şi inocenţa sa incitau la răutate. Sarcina sa era să care lemnele şi cărbunii, să şlefuiască şi să lustruiască parchetul şi alte treburi care nu cereau prea multă minte.

Mama nu prea era sociabilă, chiar şi în vremuri normale ieşea cât mai puţin posibil. Îşi însoţea bărbatul la reuniunile familiei Del Valle, atât de multe că puteai umple întreg anul cu aniversări, botezuri, nunţi şi înmormântări, dar o făcea fără chef: gălăgia îi producea dureri de cap. Avea scuza sănătăţii şubrede, a câte unei sarcini sau a şederii la sanatoriul de ftizici din munţi, unde se refăcea după o bronşită şi se odihnea. Dacă era timp frumos, făcea o scurtă plimbare cu automobilul cel nou pe care tata îl cumpărase de cum venise moda, un Ford T, care atingea viteza ameţitoare de cincizeci de kilometri pe oră.

— Într-o bună zi am să te iau să zbori în avionul meu, i-a promis el, deşi pentru mama era chiar ultimul mijloc de transport pe care şi-l putea dori.

Aeronautica, deocamdată un capriciu de aventurieri şi playboys, îl fascina pe tata. Era convins că într-un viitor apropiat ţânţarii aceia din pânză şi scânduri aveau să fie la îndemâna oricui putea să plătească, precum automobilele, iar el avea să investească printre primii în aşa ceva. Îşi făcuse planul: urma să le cumpere la mâna a doua în Statele Unite, le va aduce în ţară demontate, ca să nu plătească impozitul, şi, odată recompuse, să le vândă la preţul aurului. Capriciile hazardului au făcut ca, după mulţi ani şi cu anumite modificări, eu să-i împlinesc visul.

Şoferul o ducea pe mama la cumpărături la bazarul turcilor sau la salonul de ceai Versailles împreună cu o cumnată care o punea la curent cu bârfele, numai că în ultimele luni asta nu mai fusese posibil, mai întâi pentru că se apropia data naşterii, iar apoi pentru că se intrase în carantină. Zilele de iarnă erau scurte, treceau cu jocul de cărţi cu mătuşile mele Pía şi Pilar, cu cusutul, tricotatul şi rugăciunile rostite împreună cu slujnicele şi cu Torito. Odăile fiilor plecaţi au fost închise, la fel şi două saloane şi sufrageria mare. În bibliotecă intrau doar soţul şi fiul cel mare. Acolo Torito făcea focul în şemineu ca să nu tragă cărţile. În restul încăperilor şi în galerie ardeau sobiţe pe cărbune şi se puneau oale cu apă fierbinte cu frunze de eucalipt, care aveau darul să ajute la respiraţie şi să gonească fantomele gripei.

Tata şi fratele meu José Antonio nu se supuneau carantinei şi interdicţiei de circulaţie, primul pentru că era un om de afaceri considerat indispensabil pentru bunul mers al economiei, iar cel de-al doilea pentru că îşi însoţea tot timpul tatăl. Aveau permise de liberă trecere la fel ca alţi industriaşi, întreprinzători, politicieni şi personal sanitar. Se duceau la birou, se întâlneau cu colegi şi clienţi şi cinau la Clubul Uniunii, care rămăsese deschis: a-l închide ar fi echivalat cu închiderea catedralei, deşi calitatea restaurantului a scăzut proporţional cu moartea chelnerilor. Pe stradă se protejau cu măşti de fetru cusute de mătuşile mele, înainte de culcare se frecau cu alcool. Ştiau că nimeni nu era imun în faţa bolii, dar sperau că aceste măsuri, plus aburii de eucalipt din casă aveau să oprească virusul.

În epoca în care m-am născut eu, doamnele precum María Gracia se închideau în casă ca să-şi ascundă pântecul de lume şi nu-şi alăptau pruncii – era ceva de prost-gust. Obiceiul era să aduci o doică, o biată femeie care îşi închiria sânul plozilor mai norocoşi, însă tata nu a permis intrarea unei necunoscute în casă, de frică să nu aducă boala. Problema s-a rezolvat cu o capră care a fost instalată în cea de-a treia curte.

Până la cinci ani am fost în grija exclusivă a mătuşilor, care m-au răsfăţat dincolo de orice limită. Contribuia şi tata, căci eram singura fată în turma de băieţi. La vârsta la care alţi copii învaţă să citească, eu nu eram în stare să mănânc singură, mi se dădea în gură, şi dormeam într-un leagăn aşezat lângă patul mamei.

Până într-o zi când tata s-a enervat pentru că făcusem ţăndări capul de ceramică al unei păpuşi dând-o de pereţi.

— Mucoasă prost-crecută! Să vezi ce chelfăneală o să-ţi dau!

Era prima dată când ţipa la mine. M-am trântit pe jos şi-am început să urlu ca o nebună, cum făceam adeseori, iar el şi-a pierdut răbdarea infinită pe care mi-o arăta de obicei, m-a apucat de braţe şi m-a scuturat zdravăn, dacă nu săreau mătuşile cine ştie ce-aş fi păţit. De uimire, mi-au trecut pe loc dracii.

— Fătuca asta are nevoie de o institutoare englezoaică, a decretat tata, indignat.

Şi aşa a ajuns la noi Miss Taylor. Tata a găsit-o prin intermediul unui agent care se ocupa de o parte din afaceri la Londra; acesta a dat un anunţ în The Times. S-au înţeles prin telegrame şi misive care întârziau cu săptămânile, dar în ciuda piedicilor determinate de distanţă şi de limbă – căci agentul nu ştia spaniola, iar vocabularul englezesc al tatii se limita la termeni referitori la devize şi documente de export –, au reuşit să se pună de acord pentru a angaja persoana ideală: o femeie cu o experienţă şi o onorabilitate dovedite.

Patru luni mai târziu, părinţii şi José Antonio m-au luat, îmbrăcată de duminică în pardesiu de catifea albastră, pălărie de paie şi botine de lac, să o primim pe englezoaică în port. A trebuit să aşteptăm să coboare toţi pasagerii pe pasarelă, să-i salute pe cei care veniseră să-i întâmpine, să facă fotografii de grup şi să-şi ridice multele bagaje, până să se elibereze cheiul şi să zărim o siluetă solitară care părea complet pierdută. Iar atunci ai mei au descoperit că institutoarea nu era tocmai ce speraseră în urma corespondenţei plină de confuzii lingvistice a agentului. Adevărul e că singura întrebare pe care o pusese tata într-o telegramă era dacă îi plăceau câinii; ea răspunsese că prefera oamenii.

Dintr-o prejudecată adânc înrădăcinată în familia mea, se aşteptau la o femeie matură şi de modă veche, cu nas ascuţit şi dantură stricată, aidoma câtorva cucoane din colonia britanică pe care le vedeau de departe sau fotografiate în paginile mondene. Miss Josephine Taylor era o tânără de douăzeci şi ceva de ani, mai curând mărunţică, durdulie fără să fie grasă, purta o rochie lejeră cu talie joasă de culoarea muştarului, pălărie de fetru în formă de oală de noapte şi pantofi cu baretă. Ochii rotunzi, albaştri ca cerul erau daţi cu khol, accentuându-i expresia speriată, avea părul blond ca paiul şi tenul ca de hârtie de orez pe care-l au unele tinere din ţările reci şi care, cu anii, se pătează şi se zbârceşte fără milă. José Antonio a vorbit cu ea în engleza pe care o învăţase la un curs intensiv şi pe care încă nu avusese prilejul să o exerseze.

Mama a fost de la bun început încântată de această Miss Taylor proaspătă ca un măr, dar tata s-a considerat păcălit: scopul de a o aduce de la o distanţă atât de mare era să-mi impună disciplina şi bunele purtări şi să mă înveţe bazele unei şcolarităţi acceptabile. Hotărâse să fiu educată acasă ca să mă apere de ideile pernicioase, de obiceiurile vulgare şi de bolile care decimau populaţia infantilă. Pandemia făcuse ceva victime printre rudele depărtate, dar exista temerea că s-ar putea întoarce cu şi mai multă forţă şi ar putea afecta copiii, care nu erau imunizaţi precum adulţii care supravieţuiseră primului val. Cinci ani mai târziu, ţara încă nu se recuperase total; impactul asupra sănătăţii publice şi asupra economiei a fost atât de devastator, încât dacă în alte locuri domnea nebunia anilor ‘20, ţara noastră continua să trăiască prudent. Tata se temea pentru sănătatea mea, nebănuind că leşinurile, convulsiile şi vărsăturile mele explozive erau produsul extraordinarului talent melodramatic pe care-l aveam pe atunci şi pe care, din păcate, l-am pierdut. A fost deci convins că juna flapper la modă pe care o primise în port nu era persoana potrivită să-i domesticească fiica cea sălbatică. Numai că străina avea să-i ofere destule surprize, printre care şi pe aceea că nu era chiar englezoaică get-beget.

Până să vină, nimeni nu ştia exact ce hram avea să poarte Miss Taylor în casa noastră. Slujnică nu era, dar nici nu făcea parte din familie.Tata a spus să fie tratată politicos şi distant, să mănânce cu mine în galerie, nu în sufragerie, şi să doarmă în odaia bunicii, care murise în urmă cu câteva luni, stând pe oală. Torito a cărat în beci mobilele grele cu tapiţerie uzată, care au fost înlocuite cu altele mai puţin funebre, pentru ca institutoarea să nu cadă în depresie, cum a zis mătuşa Pilar, că oricum va avea destule motive: să se lupte cu mine şi să se adapteze la ţara asta de barbari de la capătul lumii. Adică a noastră. A ales o hârtie de tapet în dungi sobre şi perdele cu roze fanate, potrivite, credea ea, pentru o fată bătrână, dar după ce a dat cu ochii de Miss Taylor şi-a schimbat părerea.

După o săptămână, Miss Taylor era integrată în familie într-un mod mult mai intim decât se aşteptase angajatorul ei, iar problema locului pe scara socială, atât de importantă în ţara noastră cea obsedată de clase, a dispărut. Miss Taylor era amabilă şi discretă, însă deloc timidă şi s-a făcut respectată de toţi, chiar şi de fraţii mei, care crescuseră, dar tot ca nişte canibali se purtau. Până şi cei doi dulăi aduşi de tata în timpul pandemiei ca să ne apere de hoţi, dar care se îmblânziseră de tot, o ascultau. Era de ajuns ca Miss Taylor să le arate duşumeaua şi să le dea un ordin în limba ei, fără să ridice tonul, şi se dădeau jos de pe fotolii cu urechile pleoştite. În ceea ce mă priveşte, a început prin a-mi inculca normele de bază, după ce le-a expus alor mei un plan de studiu care includea gimnastică în aer liber, ore de muzică, ştiinţă şi artă.

Tata a întrebat-o cum de ştia atât de multe la anii ei; i-a răspuns că pentru asta existau manualele. În primul rând, mi-a explicat avantajele folosirii a două formule: „te rog“ şi „mulţumesc“. Dacă refuzam să le rostesc şi mă trânteam pe jos urlând, le oprea cu un gest pe mama şi pe mătuşi, care se repezeau să mă consoleze, şi mă lăsa să mă zvârcolesc până la epuizare, în timp ce ea citea, tricota sau aranja florile din grădină în vaze, impasibilă. „Epilepsia“ mea n-o impresiona defel.

— Intervenim doar dacă sângerează, a decretat, iar ele au ascultat-o, speriate şi neîndrăznind să-i pună la îndoială metodele didactice.Venind de la Londra, pesemne că era calificată.

Miss Taylor a spus că eram prea mare ca să dorm ghemuită într-un leagăn în camera mamei şi a cerut un pat pe care l-a plasat în odaia ei. În primele două nopţi a blocat uşa cu comoda ca să nu fug, dar m-am resemnat repede. Apoi s-a apucat să mă înveţe să mă îmbrac şi să mănânc singură, sistemul fiind să mă lase despuiată până reuşeam să-mi pun hainele pe mine şi să mă instaleze înaintea farfuriei cu lingura în mână până mi se făcea foame, timp în care mă aştepta răbdătoare precum un călugăr. Rezultatele au fost spectaculoase; în scurt timp, monstrul care le tocase nervii celor din casă devenise o fetiţă normală, care-şi urma institutoarea peste tot, fascinată de mirosul coloniei de bergamotă şi de mâinile ei plinuţe care se mişcau prin aer ca doi porumbei. Era exact ce spusese tata: aşteptam de cinci ani să primesc o structură – în fine, o aveam. Mama şi mătuşile au luat-o ca pe un reproş, dar au recunoscut că ceva se schimbase. Atmosfera se îndulcise.

Miss Taylor zdrăngănea la pian cu mult entuziasm şi mai puţin talent şi cânta balade cu o vocişoară anemică, dar corectă; urechea ei muzicală a ajutat-o să înveţe rapid o spaniolă diluată, dar comprehensibilă, care includea şi nişte vorbe buruienoase din vocabularul fraţilor mei şi pe care ea le folosea neştiind prea bine ce însemnau. Graţie accentului ei, nici nu sunau prea jignitor, astfel că nimeni nu o corecta şi continua să le folosească. Nu s-a împăcat niciodată cu felurile noastre grele de mâncare, dar îşi păstra flegma britanică faţă de bucătăria naţională, cât şi faţă de diluviile iernii, dogoarea uscată şi prăfoasă a verii şi cutremurele care mişcau lămpile şi deplasau scaunele în indiferenţa generală. Ceea ce nu suporta era sacrificarea animalelor în curtea din spate, spunea că era un obicei primitiv şi crud. Cum să mănânci iepurele sau găina pe care i-ai cunoscut personal? Când Torito a tăiat o capră pe care o îngrăşase trei luni pentru ziua de naştere a tatei, Miss Taylor a căzut la pat cu febră. Atunci mătuşa Pilar a decis să cumpere carnea din piaţă, chiar dacă nu vedea ce importanţă avea locul de tăiere a bietului animal. Mai trebuie să spun că nu a fost vorba de capra care-mi fusese doică în prima copilărie, aceea murise de mult.

Cele două cufere din alamă verde cu care venise Miss Taylor conţineau cărţi de şcoală şi de artă, toate în engleză, un microscop, o cutie de lemn cu tot ce era nevoie pentru a face experienţe de chimie şi douăzeci şi unu de volume din ediţia cea mai recentă a Enciclopediei Britanice, publicată în 1911. Spunea că, dacă ceva nu apare acolo, înseamnă că nu există. Garderoba ei consta din două ţinute de stradă cu pălăriile de rigoare – una era rochia de culoarea muştarului cu care coborâse de pe vapor – şi un pardesiu cu guler din blana unui mamifer greu de identificat; restul erau fuste şi bluze simple, peste care purta un halat. Îşi scotea şi îşi punea hainele cu manevre de contorsionistă, niciodată nu am văzut-o în lenjerie intimă, cu atât mai puţin goală, în perioada în care am împărţit camera.

Mama avea grijă să-mi spun înainte de culcare rugăciunile în spaniolă, cele în engleză puteau fi eretice şi nu se ştie dacă erau înţelese în cer. Miss Taylor ţinea de Biserica Anglicană, ceea ce o scutea de slujba catolică împreună cu ai mei şi de a spune rugăciunile lor. Nu am văzut-o citind Biblia pe care o ţinea pe noptieră şi nici făcând prozelitism. De două ori pe an se ducea la slujba anglicană care se ţinea în casa unui membru al coloniei britanice; cânta imnuri şi socializa cu ceilalţi străini, cu care bea ceai şi făcea schimb de reviste şi romane.

Cu ea, viaţa mea s-a îmbunătăţit considerabil. Prima copilărie fusese o luptă neîncetată pentru a-mi impune voinţa; reuşeam, dar nu mă simţeam sigură şi nici protejată. Cum spunea tata, eram mai puternică decât adulţii şi n-aveam pe cine mă sprijini. Institutoarea nu mi-a eliminat pe de-a-ntregul spiritul rebel, dar mi-a inculcat norme de bună purtare în societate şi mi-a înlăturat mania de a vorbi despre funcţiile corpului şi boli, teme predilecte în ţara noastră. Dacă bărbaţii vorbesc despre politică şi afaceri, femeile au două preocupări: boleşniţele şi treburile casei. Dimineaţa, când se trezea, mama îşi inventaria durerile şi le nota în acelaşi carnet în care avea lista leacurilor din trecut şi din prezent; adesea recitea paginile cu duioşia cu care ar fi privit un album de fotografii de familie. Eu îi călcam pe urme: tot prefăcându-mă bolnavă, devenisem expertă în tot felul de afecţiuni, dar Miss Taylor le-a tratat cu atâta indiferenţă că au trecut de la sine.

La început îmi făceam lecţiile şi exerciţiile de pian ca să-i fac plăcere, apoi din pură bucurie de a învăţa. Când am început să scriu cum se cuvine, m-a pus să ţin un jurnal – îmi dăruise un caiet frumos cu coperte din piele şi lăcăţel –, obicei pe care l-am ţinut toată viaţa. Când am putut citi cursiv, am luat în posesie Enciclopedia Britanica. Miss Taylor a inventat un joc: alegeam câte un termen rar şi memoram definiţia. Curând, José Antonio, care avea să împlinească douăzeci şi trei de ani şi n-avea de gând să plece de sub acoperişul patern, s-a alăturat şi el jocului.

Fratele meu José Antonio studiase dreptul, nu din vocaţie, ci pentru că pe atunci existau extrem de puţine profesii considerate acceptabile pentru bărbaţii din clasa noastră socială. Alesese dreptul în defavoarea ingineriei şi medicinei, celelalte două opţiuni. Îl seconda pe tata în afacerile lui. Arsenio del Valle îl prezenta ca pe fiul preferat, braţul său drept, iar el i se dedica în întregime, deşi nu era mereu de acord cu deciziile sale, care i se păreau imprudente. L-a prevenit nu doar o dată că se întindea prea mult şi făcea scamatorii cu sumele datorate; însă tata era de părere că marile afaceri se fac pe credit, nici un întreprinzător cu viziune comercială nu lucrează cu banii lui dacă poate să o facă cu banii altuia. José Antonio, care avea acces la contabilitatea creatoare a acestor afaceri, spunea că trebuie să existe o limită, că nu poţi întinde prea mult coarda fără să se rupă, dar tata îl asigura că totul e sub control:

— Într-o zi vei conduce imperiul pe care îl construiesc, dar, dacă nu te trezeşti şi nu înveţi să rişti, n-ai s-o poţi face. Şi apropo, te văd cam distrat, băiete. Petreci prea mult timp cu femeile din casă, vezi să nu ajungi moale şi tont.

Spuneam că José Antonio împărtăşea cu Miss Taylor şi cu mine interesul pentru enciclopedie. El era singurul din familie care o trata ca pe o prietenă şi îi spunea pe nume; pentru toţi ceilalţi avea să fie mereu Miss Taylor. În după-amiezele libere, fratele meu îi vorbea despre istoria ţării noastre, despre pădurile din sud, unde avea să o ducă o dată să vadă fabrica de cherestea; despre noutăţile politice, care îl îngrijorau de când un colonel se prezentase drept candidat unic la alegerile prezidenţiale şi, logic, obţinuse sută la sută din voturi şi conducea guvernul ca pe o garnizoană. Admitea, totuşi, că popularitatea lui se datora lucrărilor publice şi reformelor instituţionale realizate, dar Miss Taylor trebuia să ştie că acest caudillo autoritar reprezenta un pericol pentru democraţie, la fel ca atâţia alţii care infectau America Latină de la războaiele de independenţă. „Democraţia e vulgară, v-ar fi mai bine cu o monarhie absolută“, spunea ea pe un ton zeflemitor, dar de fapt se mândrea cu bunicul executat în 1846 în Irlanda pentru că apărase drepturile muncitorilor şi ceruse sufragiu universal pentru bărbaţi, chiar dacă nu erau proprietari, aşa cum prevedea legea.

Josephine îi povestise lui José Antonio, crezând că nu aud, că bunicul ei fusese acuzat de afiliere la mişcarea carthistă şi trădare a Coroanei, că fusese spânzurat şi tăiat în bucăţi.

— Cu câţiva ani înainte, întâi l-ar fi spintecat, i-ar fi smuls maţele, l-ar fi castrat de viu, abia apoi l-ar fi spânzurat şi tăiat în bucăţi, sub ochii miilor de spectatori entuziasmaţi, a adăugat pe acelaşi ton calm.

— Şi mai zici de noi că suntem primitivi când tăiem un pui! a exclamat îngrozit frate-meu.

Poveştile astea violente mă făceau să am coşmaruri noaptea. Îi mai spunea şi despre sufragetele engleze care luptau pentru votul femeilor, plătind cu umilinţe, închisoare şi greva foamei, pe care autorităţile o rezolvau alimentându-le cu forţa cu un tub băgat pe gât, dar şi în rect sau vagin.

— Au suportat torturile ca nişte eroine. Au obţinut votul parţial, dar acum luptă pentru a avea drepturi egale cu ale bărbaţilor.

José Antonio era convins că în ţara noastră aşa ceva nu se va întâmpla nicicând, pentru că rămăsese mereu în linia conservatoare îngustă; nici nu avea habar ce idei se coceau chiar atunci în clasa de mijloc, după cum aveam să vedem mai târziu.

Miss Taylor evita aceste subiecte în prezenţa celorlalţi membri ai familiei; nu-şi dorea să fie trimisă înapoi în Anglia.