| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Teodor PredaPrecum un cuib de rândunică nimeni n-ar trebui să desconsidere un punct critic sau cum să foloseşti un semn de carte ce desparte apele inspiraţiei unui poet când mângâie o pisică am aflat din inspiraţie cum să mă aşez într-un poem să-i pot cuprinde permanenţa reveriei sau cum să înfrăţesc semnul întrebării cu nenumăratele sale răspunsuri ce-mi vor folosi într-o altă viaţă de-atât cred că mai sunt în stare în această viaţă ce coboară ca un vis dintr-un tablou imagistic cu temă cinegetică şi ştiu cum se ţine puşca-n epolare pentru orice eventualitate când ţi-e foame în vechea grădină am descoperit paşii mărunţi să am timp să scriu despre o altă reverie ca despre răbdarea poetului alexandrin ce se întoarce la vechile-i instrumente urmează un epitaf un portret şi un triptic acestea sunt limitele acestei seri de aprilie interiorităţi ca nişte vederi de pe pod când vrei să faci comerţ cu lumina şi-aceste gânduri pe care le adresez oricui o adorabilele cum încearcă ele să dezvolte poemul neştiind ce urmează după şi zgomotul care cântă întru veşnicia acestor locuri din care ni se trage discursul cu dragoste despre Cuvânt pentru a fi acelaşi precum un cuib de rândunică aşezat pe un colţ de suflet
De va fi să cad de va fi să cad aş dori să plutesc ca frunza toamnei (un mic desen plutind în aer) ce vrea să se aşeze în mintea trecătorilor să strige ce bine e acolo sus într-o altă viziune a infinitului iar talpa jos sigur n-o va strivi ca pe un fulg al iernii care vine
până atunci trec glorios pe alee şi privesc cum toamna se aşază cu grijă şi temeinic între mine cel viu şi frumuseţea ce o să dispară
Tabloul olandez vino să-ţi povestesc despre potârnichile copilăriei adesea neatente în zborul lor spre pocnetul ce le dobora în prăvăliri peste toamnă şi despre bunica mea ce le smulgea penele chicotind cu gândul la ciulamaua pe care o vor mânca îngerii ei
şi câinii alături cum se lingeau pe bot în scâncetul dorinţei lor neauzite din tabloul unui pictor olandez
Tristeţile îngerilor de altădată mergeai alături de mine ca lângă fiinţa dragă dar vai nimeni şi nimic nu se apropia de noi căci din ochi ni se scurgea lumina severă un fuior iscoditor al tristeţilor ce urmau să vină
vocea ta dorea să ajungă în lumea mea care de mult nu mai era lumea pe care o ştiam satul şi copilăria trecuseră demult prin tristeţea copiilor abandonaţi
lumina pe care nu am părăsit-o este aici şi aşteaptă în înălţimile sufletului să lumineze tristeţile îngerilor de altădată
Spre visul unghiurilor noastre imposibile ştiam că vei avea nevoie de mine ca atunci când întindeai mâinile spre galbena mea speranţă ce-ar fi crezut în tine o mie de ani
ne-am despărţit definitiv într-o zi ce coborâse între noi să se răzbune pe timpul ce strigă şi azi cât de singuri şi sărmani am fost
eu nu mai exist în ce ai dorit să fiu iartă-mă iartă-mă iartă-mă cât încă exist iar dacă ai nevoie de mine acum gândeşte-te la tine cum te gândeşti la mine sau la altcineva pe care-l iubeşti în spaţiul şi timpul ce ne-a umilit pe amândoi
Învăluit de aura uimirii tale să cunoşti adevăratul nume dinlăuntru fără efort şi ezitări învăluit de aura uimirii tale cum bucuria trecerii fiinţei în existenţa altei lumi fără contur
de mic am promis tuturor că am să merg cu capul descoperit înaintea morţii în semn de recunoaştere când lucrurile dragi mă vor inunda spre bucuria transparenţelor nebănuite pe care viaţa mi le-a dat să le păstrez în felul ei iscoditor şi blând
voi căuta cea mai potrivită aşezare să nu mă mai satur privindu-le şi să gândesc la timpul ce are o nesfârşită răbdare să transforme sarea necesară vieţii într-o albastră mare
se spune că trebuie să-ţi descoperi trupul interior ca pe suflet din creştet până în vârful degetelor şi cele ce nu-ţi vor fi pe plac să le înveleşti cu gândurile fericite
O lume lipsită de griji fericit ca trestiile în bătaia vântului ah legănarea lor continuă şi aparent fără noimă ce sugerează toate sensurile într-un singur fel de a fi al vieţii (ce surpriză) cu valori pline de datoriile sufletului
m-am trezit de dimineaţă să privesc din nou trestiile şi răsăritul soarelui cu aceeaşi bucurie din bucuriile reamintite cum bucuria primei nopţi de dragoste sau bucuria copilului ce şi-a găsit jucăriile
şi toate acestea vin din noaptea pe care o port în spinare cu speranţa că visul ei va da naştere unei lumi lipsite de griji Semnul de pe zidul înalt semnul de pe zidul înalt îi anunţă pe trecători cum altfel decât într-un mod oficial să nu mai lupte cu armatele de gânduri ale zilei de mâine iar liniştea să fie de aici încolo sprijinul siguranţei zborului de flutur
aşa ni se pune pe tavă o limpezime trezită din umilinţa vorbelor ce nu au nicio intenţie să părăsească interiorul în falsa strălucire a existenţelor nereuşite
aici şi pretutindeni mă bucur deşi lanţul acestor vorbe mă strânge de gât că lumea mea nu seamănă cu lumea insectelor şi a jivinelor aşa cum le ştim iar existenţa lor complicată şi ordonată n-are hazul de a şti că noi suntem o lume de-a lor paralelă Răscoala marelui imperiu de mic mi-am dorit un imperiu pe care să-l privesc de pe balconul casei mele cum se prăbuşeşte sub propria-i întindere precum un bivol sub mâna duioasă a unui măcelar
aşa povestea bunicul chicotind privind fundul paharului după ce-i golea conţinutul provocator de vise
în zilele de sacrificiu ale Crăciunului desena cu sânge pe faţa nepoţilor un steag al duioşiei fără margini şi cu dopul sticlei între dinţi stârnea răscoala marelui imperiu sfidând cursul logic viitor al acestor versuri de nesuportat |