Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Limba pură a conchistadorilor

        de Augustin Cupşa

După ce m-am trezit şi mi-am amintit că în vis Ida fusese tandră cu mine, am zăcut într-o rână şi am privit tulpinile de bambuşi din curte, proiectate pe tavan, ca nişte tentacule paralizate cu stricnină, într-o lumină neverosimil de verde. Cele cinşpe minute de glorie înainte să se declanşeze mahmureala. Nu era un moment bun să mă gândesc la datoriile care începuseră să se adune, dar simţeam cum presiunea lor creşte tăcut în capilare până la nivelul de alarmă şi gândul că mai devreme sau mai târziu trebuia să mă întorc în străinătate începea să prindă contur. Trebuia să-l contracarez cu o acţiune simplă. De sub pernă am extras telefonul şi m-am uitat la ultima mea postare care atârna de aseară în câteva like-uri. Poza făcută de Nico: eu pe lada goală de bere, cu sticlele împrăştiate în dreptul picioarelor, ca nişte trofee triste, pe care de obicei le colecţionează puştii sau frustraţii, şi perdeaua de bambuşi din spate, încă verzi şi neatinşi de otravă. M-am simţit aiurea că scrisesem în postare rămăşiţe de la conchistadori, un lucru care, în lumina sâcâitoare, de dimineaţă, nu îşi găsea subînţelesul.

Nici Ida nu reacţionase la chestia asta, deşi probabil văzuse poza şi dăduse voir traduction. Păcat că telefoanele ăstea, care au atâtea funcţii, n-au şi o aplicaţie cu etilotest să te blocheze să postezi când eşti prea beat.

După nici două săptămâni, şi ea, şi spaniolul erau atât de departe. Bulevardele luminate şi Parisul ca un acvariu pustiu, când veneam toţi trei de la Grand Control şi ne-a atacat un african în dreptul gangului de la Monoprix, iar Ida a ţipat aşa de tare, că am văzut ferestrele clădirilor de la stradă, aprinzându-se de sus în jos, până la ultimele etaje, ca pe un display pentru reglajul de sunet. Sau altă dată, după ce-am pierdut toată ziua la Bieregrad şi spaniolul s-a certat cu nişte mélenchonişti, apoi am mâncat chilli con carne în conserve şi am băut vin de la Chaari, în apartamentul gol. Ultimele zile din Paris şi gustul de baterie de 4,5V, pe care-l ai dimineaţa de la prea mult Sidi Brahim.

Cu mişcări de iguană m-am târât până la robinetul din bucătărie şi mi-am umplut gura cu apă, pe urmă am scobit într-un borcan cu marmeladă în timp ce la matinal ne anunţau că era sărbătoarea Sfântului Mina, ocrotitorul păgubiţilor. Am devenit ceva mai atent. Cu figura lui prelungă, scobit în obraji şi o privire febrilă, ţinea cu mâna dreaptă ridicată, ca şi cum ar fi zis – nu, mersi sau stai acolo. Oricum nu părea genul de protector care să-ţi ceară taxă. Şi nu se limita doar la cei păgubiţi. Îi avea în grijă şi pe cei înşelaţi, nedreptăţiţi în procese sau care pur şi simplu au pierdut ceva. O reporteriţă, într-un taior albastru, se plimba cu microfonul pe lângă o coadă lungă de oameni care veniseră la praznic. S-a postat în dreptul unei femei, cu o pereche de ochelari de ebonită şi capul înfăşurat în batic, care ţinea o lumânare strâmbă între degete, şi i-a băgat microfonul sub nas.

– Bună ziua, cu ce gând la Sfântul Mina?

Înainte să mă apuc să tai bambuşii, am căutat pe internet şi am dat peste un site de Feng Shui. Lucrurile stăteau cam aşa: 3 bambuşi pentru fericire, 5 pentru sănătate, 2 pentru dragoste şi căsătorie, 8 pentru bunăstare şi abundenţă, 9 pentru noroc. N-am înţeles dacă trebuia să alegi între variante, să te limitezi la un lucru pe care ţi-l doreşti cu adevărat în viaţa asta, sau dragoste, sau fericire, sau dacă poţi să plantezi dintr-una 27 de bambuşi, ca să fii asigurat pe toate planurile. Oricum, frate-meu ar fi trebuit să aibă din toate în varianta premium, pentru că acum în curtea din spate erau peste 300 de tulpini de bambus, la o numărătoare superficială, fără să mai pun mlădiţele care încercau să iasă pe marginile gardului şi pe latura scurtă, până aproape de meri şi de tufele de păducel. Câţiva dintre ei trecuseră în partea cealaltă, se strecuraseră pe sub gard şi ajunseseră în curte la Nico. (Cică bunică-sa găsise unul care se strecurase până în canal ca să tragă apă de acolo, iar alţii îi ridicaseră dalele de piatră cu rădăcinile.)

Robert nu mai trecuse pe la casă în ultimii ani, la un moment dat a avut ideea să ridice o perdea verde între el şi vecini, să nu se mai vadă în curte, dar se pare că situaţia îi scăpase de sub control, iar bambuşii invadaseră tot teritoriul şi făcuseră o adevărată pădure, prin care nu-ţi puteai face loc decât cu o macetă.

– Ai două posibilităţi, mi-a zis Nico – sau îţi iei nişte pui de panda şi îi pui pe acolo să roadă frunzele, sau te apuci să scoţi rădăcinile cu un digger. Dacă doar îi tai, n-ai rezolvat nimic.

În vară, pe la casă, venea o femeie care făcea plajă, goală, pe verandă, mi-a zis tanti. Asta cel mai probabil era Diana-Maria şi povestea m-a întristat puţin pentru că ţâţele ei meritau mai multă consideraţie şi o soartă mai bună decât să stea la soare într-o curte părăginită şi să fie comentate de babele din cartier. Când mi-a dat cheile lui Robert, m-a asigurat că urma să treacă să-şi mai ia din lucruri, deşi îmi imaginam că păstrase un alt fel de copii doar pentru ea şi gândul mă făcea să nu dorm chiar liniştit noaptea. Am auzit că între timp se aranjase cu un italian care deschisese o pizzerie în Centrul Vechi. Deocamdată nu mă căutase, rămăsesem cu hainele ei în dulap, cu altele împrăştiate prin casă, cu cosmeticele ei la baie, câte o sticluţă de ojă, câte o pensetă, câte un ruj, în dezordinea naturală a zilelor petrecute una după alta în acelaşi loc, de parcă eu aş fi trăit cu ea şi ar fi trebuit să-i ţin locul lui frate-meu şi la treaba asta.

Până pe la 11 eram aproape deshidratat, deşi avusesem grijă să recuperez apa pierdută, târând după mine o sticlă de 2L. Din visul cu tandreţea Idei nu mai rămăsese decât o senzaţie cleioasă, aşa cum îţi rămâne în gură dacă mănânci ciocolată şi fumezi în acelaşi timp, plus nişte goluri în stomac care se încăpăţânau să-mi urce pe gât. Cu fierăstrăul electric, de la Nico, avansam mai uşor. Nu mai ştiu unde am citit că cea mai mare schelă din lume e, bineînţeles, în China şi e făcută din bambuşi, o bate vântul dintr-o parte în alta, dar nu pică nici dacă e furtună. Se pot face multe lucruri din bambus şi teoretic se pot face şi bani buni. Pe OLX găseşti bambuşi de vânzare (cu rădăcini) de la 10 la 100 de lei, iar asta însemna că eu aveam o mică avere, aproape 300 de euro, doar că era aproape imposibil să-i fi vândut pe toţi odată, iar ca să-i fi dat la bucată, trebuia să aştept prea mult. Din păcate n-aveam prea mult timp la dispoziţie. Venea noiembrie, veneau frigul şi ploile. Şi cel mai tare mă temeam de ploaie.

La nici o zi după ce i-am făcut să înghită otrava, bambuşii cei mai firavi au început să se scorojească şi frunzele lor au căpătat o culoare brun-cenuşie. Arătau bolnavi şi neputincioşi în lumina puternică a soarelui, ca şi cum s-ar fi intoxicat fumând într-o cabină smoking free dintr-un aeroport. Totuşi rămăsese destulă otravă pe frunze, iar dacă ar fi plouat, apa s-ar fi scurs în pământ şi nu s-ar mai fi putut sădi nimic câteva săptămâni. Apoi venea îngheţul şi până în primăvară aş fi fost blocat.

După prânz a venit Nico cu Remi Cassandra şi cu bobcatul de la firmă. Până atunci pusesem la pământ aproape toate tulpinile din spate şi le făcusem stivă lângă şopron, mai puţin firele răzleţe şi vlăstarele, pe care am zis că oricum urma să le luăm cu utilajul. Doar că băiatul nu se pricepea, am văzut că a intrat cu lamele în faţă şi nu cu cupa. Apoi am remarcat că oricum n-avea cupă de taluz, care să ia marginile la măcar 40 de cm, avea o cupă mică şi cu ea ciugulea din loc în loc, ca o vrăbiuţă, şi răscolea pământul, dar nu ajungea la rădăcinile din adâncime. Ca să nu mai spun că după ce s-a mai învârtit vreo oră cu diggerul prin curte şi mai mult ne-a încurcat decât să cureţe pământul de cioturi, ne-a anunţat senin că trebuia să plece pentru că avea treabă în altă parte.

– Unde pleci aşa, că nici n-am început treaba?

– Îmi zise patronul că avem lucrare la primărie.

– Cred că tu te duci la iubita ta să ai o lucrare cu ea, l-a atacat Nico.

Remi Cassandra s-a stânjenit foarte tare şi n-a mai zis nimic. A băgat capul în pământ, s-a deplasat până la bobcat şi a dat cheia în contact.

– Vine ploaia, a mormăit, ca un fel de scuză suplimentară.

M-am uitat pe cer. Până dincolo de coşurile de la Termo 2 şi de liniile de înaltă tensiune de la barieră nu se vedea niciun nor. Soarele plutea nestingherit către linia orizontului.

Nico a pus mâna pe telefon şi a sunat la firmă, dar nu i-a răspuns nimeni. În timpul ăsta băiatul a dat drumul la bobcat, l-a scos elegant pe poartă şi l-a suit în remorcă, iar noi am rămas cu mormanele de pământ, cu rădăcini uscate şi rupte şi câteva cratere în care puteai să intri cu piciorul până mai sus de gleznă. Înainte să dispară, mi-a zis să-i dau add pe Facebook şi să vorbesc direct cu el dacă mai aveam nevoie de ceva. Apoi m-a tapat de două ţigări. Şi-a pus una după ureche şi pe cealaltă şi-a aprins-o cu bricheta mea, pe care şi-a strecurat-o în buzunar în timp ce mă privea în ochi.

– Fii atent, dacă vreţi să scapi de toată chestia asta, luaţi nişte sare şi aruncaţi pe margini. Bambusul iubeşte apa dulce, cum dă de apă sărată, o ia la fugă.

I-am întins mâna şi el mi-a strâns-o cu putere.

– Ok. Lasă-mi bricheta.

După ce s-a cărat, noi ne-am apucat să luăm rădăcinile la sapă şi la târnăcop. Unele erau uscate şi zbârcite, atinse de otravă, dar se pare că soluţia nu reuşise să pătrundă peste tot, pentru că în unele locuri dădeam peste câte o tijă verde, care se încovoia peste una moartă şi se ducea cine ştie unde, nu aveam cum să-i dau de capăt. Pe acolo am intrat cu fierăstrăul electric, tăiam în două locuri, făcând să zboare în aer bulgării de pământ şi praful, apoi băgam vârful săpăligii şi apăsam tare în ea până când tijele de bambus pocneau. Dar faptul că rupeam rădăcinile nu rezolva cu adevărat lucrurile, pentru că din resturi, oricât de mici, urmau să iasă în câteva luni alte tulpini, aşa că trebuia să le smulg una câte una, iar cu mâinile, chiar şi cu mânuşile abrazive, nu reuşeam să le apuc bine. Apoi chiar dacă le puteam prinde, n-aveam destulă forţă să le extrag. Se încolăceau unele peste altele, într-o învălmăşeală imposibil de descurcat. În plus mai erau şi cele care treceau pe sub brâul de ciment şi se duceau în curte la mama lui Nico, şi să dărâmăm gardul, chiar că nu se putea.

– Ştii ce mi-ar trebui mie? l-am întrebat pe Nico în timp ce mă luptam, aplecat de spate, cu o tulpină zdravănă.

Nico a venit mai aproape, să mă ajute cu lopata lui. A băgat vârful pe sub rădăcină şi s-a lăsat cu toată greutatea în muchia ei, dar rădăcina n-a plesnit.

– Aici trebuie o cupă din aia, la 1m lăţime.

– Aici mi-ar trebui un doberman.

Nico a lăsat treaba şi s-a uitat la mine sprijinit în coada lopeţii. Şi-a şters picăturile de transpiraţie, care îi ajunseseră sub vârful nasului, cu dosul mâinii.

– Ce să faci tu cu un doberman?

– Doberman, din ăla, Pinscher.

Faţa lui obişnuit încruntată s-a schimbat într-o figură speriată, dar nu că i-ar fi fost frică de mine sau de vreun doberman, ci chiar de el însuşi, că a putut să se însoţească cu cineva atât de prost, şi cumva el nu-şi dăduse seama până atunci.

– Ştiu de care, dar cum să-i creşti tu?

– Dă-mi o ţigară, i-am zis.

Şi-a scos pachetul de ţigări de la buzunarul din piept, a pescuit din el o ţigară şi mi-a întins-o, apoi a băgat pachetul la loc, şi s-a uitat la mine cu reproş.

– Dacă tu le dăduşi pe ale tale ţiganului.

M-am dus la umbra acoperişului de la intrare şi Nico a venit după mine, târând lopata pe pământ, printre cioturi şi buruieni, fără mare entuziasm. Ne-am pus amândoi pe paleţi, de unde vedeam curtea întinsă şi cheală, cu pământul răscolit, şi cei doi meri din fund, sclipind în lumina după-amiezii, cu merele încă neculese din ramuri, ca nişte globuri de la o sărbătoare la care eu nu participasem, dar trebuia să strâng resturile şi să pregătesc alta, unde toate privirile erau aţintite asupra mea. De la Termo 2 se strecurase pe deasupra caselor aripa pământie a unui nor, iar lumina soarelui, înghesuită între marginea lui şi asfinţit, făcea firele de telegraf, boltite peste curţi, să pară incandescente pe fondul vânăt al cerului.

– Dacă tot vrei să pui pază la casă, ia-ţi nişte maidanezi de pe-aici, m-a sfătuit Nico. Măcar să crezi că ai făcut şi tu ceva bun.

Mi-am aprins ţigara şi am pufăit în linişte. Stăteam unul lângă altul ca doi cowboy, dintre care unul tot cade de pe cal, iar celălalt se opreşte şi îi spune ceva despre zăpezile de pe munţi, cum se fac izvoare, iar în apa lor poţi să-ţi oglindeşti chipul, şi treaba asta îl face, nu ştiu cum, pe cel neajutorat să se ţină dintr-odată în şa.

– Bobi nu se mai întoarce, e cu femeia aia. Şi aici a intrat în datorii.

– Păi, prost ar fi să se mai întoarcă.

– Dar Diana-Maria avea nişte chei de aici, i-am zis în şoaptă.

– Aşa, şi? Cere-i cheile sau schimbă yala.

Undeva, destul de departe de noi, s-a auzit o detunătură. Era mai în spate de Termo 2, cred că dincolo şi de Valea Şarpelui, cam pe unde se făcea drumul pe care se mergea pe vremuri la Zoli, la dezmembrări auto, şi bubuitura a răsunat înfundat, nimic spectaculos, un artificiu ratat, dacă nu erai preocupat de asta, putea să-ţi şi scape, apoi însă a urmat un şir de tunete ceva mai vii şi ceva mai aproape de şosea. Am văzut norul care se mişca înspre oraş în lipsa oricărei adieri de vânt, printr-un mecanism secret, fără posibilitatea să fie dat înapoi de către Natură. A observat şi Nico chestia asta.

– Băga-mi-aş picioarele. Dacă plouă la meci, eu nu mai mă duc.

M-am uitat îngrijorat către mormanul de tulpini din dreptul şopronului, căutând să-mi dau seama unde aş putea găsi o prelată sau măcar nişte saci de pânză.

– Dacă plouă, e rău de tot, că am dat cu Total şi n-am scos tulpinile.

– Băi, fii atent. Mamaia spune tot felul de lucruri. Adevărul e că n-o înghiţea pe Diana-Maria şi nu-l înghiţea nici pe frate-tu. Trăgeau nişte chefuri pe aici... dar de când el a plecat, fata şi-a văzut de viaţa ei.

– Cică s-a combinat cu italianul care are Napoli.

Nico a stat să se gândească îndelung, apoi mi-a luat bricheta din mână şi şi-a aprins din nou ţigara rămasă cu un capăt carbonizat.

– Nu ştiu de ce n-ai rămas tu pe acolo. N-ai găsit şi tu o fată să stai şi tu cu ea şi să nu-ţi mai baţi capul cu astea?

– Cu astea ce?

N-a vrut să-mi spună.

– Zic să rămâi în Franţa, cu vreo fată, mi-ai zis tu de una.

A plescăit, apoi şi-a pipăit cu degetul buza de jos şi parcă a dat de un fir de tutun sau altceva pe care l-a scuipat prin aerul străveziu. Nu cred că era nimic acolo, dar a făcut o pauză necesară pentru ca să fie sigur că am înţeles ce trebuia să înţeleg.

Curtea noastră n-avusese niciodată bambuşi. A avut merii şi nişte pruni (care între timp s-au uscat). Când eram mici şi veneam cu frate-meu să ne jucăm la bunică-mea, în Barieră, mi se părea că Nico stătea la ţară. Dimineaţa auzeam cocoşii.

Gândul să mă întorc în Paris îmi dădea senzaţia că trebuia să încalţ o pereche de bocanci uzi, pe care tot eu îi uitasem în ploaie, şi să tropăi cu ei de-a lungul drumului. Să o iau de la capăt cu tot ceea ce făcusem până atunci atâţia ani, dar fără învelişul poleit al lucrurilor, de la început. Un spaniol, care era de fapt peruan. Nişte francezi anarhişti cu care să beau până dimineaţă, dacă nu în Buttes aux Cailles, că era mai scump, atunci la Alliance sau în altă parte. Să mă învârt să-mi prelungesc cumva RSA-ul. Să mă felicit pentru asta cu alţi norocoşi care făceau la fel. Să prindem reducerile de la Carrefour şi berile pe care unul ca Chaari le vinde pe sub mână la el, în spate. Ţigările chinezeşti, de contrabandă, şi iarba aproape moca. Şi să beau şi să beau şi să beau şi să nu mai scap. Şi să mă trezesc din când în când într-un loc necunoscut, dar să fiu uşurat că nu am nimic de plătit pe moment. Altă Ida, altă Frida, care se mişcă mai bine ca Nadia Comăneci pe o suprafaţă de 2 metri pătraţi.

Părea atât de uşor, dar la un moment dat nu mi-a mai ieşit. Ceva s-a pierdut.

– Bună ziua, cu ce gând la Sfântul Mina?

Apoi erau datoriile. Dintr-un anumit punct de vedere, lucrurile păreau foarte simple dacă rămâneam acasă, din alt punct de vedere, era al naibii de complicat. Să trăieşti cu lucrurile pe care le-ai trăit. Scenele din urmă, care continuă să se deruleze, fără să mai aibă nevoie de tine. Un fel de film antropologic într-o limbă care n-a mai evoluat sau, să zicem, s-a păstrat nealterată, cum ne-a explicat peruanul, într-o noapte, la Sputnik, că au lăsat conchistadorii în America de Sud o spaniolă pură, dar neutilizată astăzi în Spania. Eu şi cu Ida, vorbind într-o limbă a noastră, pe care nici eu, nici ea nu mai aveam s-o folosim, chiar dacă ne-am fi revăzut, să râdem la nişte faze, acum atât de depăşite, să avem acelaşi schimb limitat de replici, cum a rămas pe înregistrare.

Autobuzele care fac rondul la Place d‘Italie, în dreptul restaurantelor italiene, cu luminile lor galbene, blurate de o peliculă permanentă, de ceaţă. Şi Ida mergând cu mâinile în buzunare şi gulerele balonzaidului ridicate peste eşarfa ei grená, ca un mic detectiv particular.

– Ce singure par lucrurile când bate vântul.

– Adică?

– Uită-te şi tu la steagul ăla.

Mi-am întors capul şi m-am uitat la steagul care flutura fără niciun stil pe primărie.

– Când nu bate vântul, stă ca un prost pe clădire şi nu-l vezi, dar când bate vântul, îţi dai seama că e singur acolo.

– E singur sau e prost?

– Când eşti singur, pari prost.

A mai tunat de câteva ori şi a început să plouă cu stropi mici. Câteva minute, cât m-am mai gândit cum să acopăr tulpinile stropite, a picurat nehotărât, apoi dintr-odată, o cortină de ploaie. L-am înjurat în gând pe Remi Cassandra pentru că avusese dreptate, dar asta nu avea să schimbe lucrurile.

În foarte scurt timp curtea s-a umplut de apă. Asta şi pentru că odată cu manevrele lui s-a pierdut planul înclinat şi peste tot au rămas cratere, aşa că l-am mai înjurat o dată. Din două fumuri mi-am terminat ţigara şi am aruncat-o cu o boltă, iar chiştocul a aterizat printre rădăcinile de bambus, care sclipeau ude în bălţi, ca după naufragiul unei plute, care mută supravieţuitorul din careul ei pe o insulă pustie. Nu-mi rămânea decât să-mi iau unghiile la rând, să le curăţ de pământ.

– Băi, Nico, am nişte filme în cap, ceva de groază.

– Cu ce?

– Cu mai multe.

Pentru o secundă şi-a scos capul din telefon şi a tresărit, dar nu s-a uitat la mine.

– Băi, fii atent la mine. Eu zic să te duci la ai tăi, în oraş. N-o să mai meargă să te pocneşti în fiecare noapte, dar, crede-mă, asta nu e neapărat un lucru rău. Iar ei o să se bucure. Măcar unul dintre voi s-a întors acasă.

Mi-am frecat faţa cu amândouă mâinile ca să înlătur resturile mahmurelii, transformată într-o mască de argilă, şi i-am zis că o să analizez serios perspectiva, apoi Nico s-a întors pe telefon, să găsească pe cineva să-i ia biletul la meci.

Nr. 01 / 2022
Premiile Filialei Craiova a U.S.R. pentru cărţile apărute în anul 2020

Reflexibilitatea texistenţei în poezia lui Nicolae Jinga
de Florian Copcea

Nostalgic, dar până la un punct
de Gabriel Coşoveanu

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

A crede în lucrurile care cad (1)
de Gheorghe Grigurcu

Şedinţa Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România din data de 2 decembrie 2021

Cititorul
de Nicolae Prelipceanu

Şedinţa Consiliului Uniunii Scriitorilor din România din data de 2 decembrie 2021

Valuri, poduri şi înţelepţi
de Gela Enea

Din negura istoriei şi noaptea minţii
de Mihai Ghiţulescu

O lectură sclipitoare
de Dumitru Ungureanu

Pe scurt, despre Poveste de adormit maturii de Julien Caragea

Momente şi schiţe din viaţa universitară
de Gabriela Gheorghişor

Distopii deghizate
de Silviu Gongonea

Poezie împotriva simulacrelor
de Gabriel Nedelea

O cutie magică a teleportărilor
de Gabriela Gheorghişor

N-aş putea fi liber, atât cât se poate în zilele noastre, dacă nu aş scrie
de Christian Crăciun

Limba pură a conchistadorilor
de Augustin Cupşa

Poezie
de Teodor Preda

Poezie
de Ion Maria

Casnica şi soţul casnicei
de Viorel Mirea

Atins de mâna lui Dumnezeu
de Haricleea Nicolau

În căutarea sufletului pierdut: teatralitatea/ teatralizarea poemelor lui Marin Sorescu
de Daniela Firescu

Florile sufletului
de Viorica Gligor

Poeme
de Mircea Teculescu

Yamato-e şi convieţuirea cu fantasticul
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Violeta
de Isabel Allende

„Pictura mea evocă incursiunea în istoria artei“ – Mircea Maurice Novac
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri