Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie împotriva simulacrelor

        de Gabriel Nedelea

Timp de aproape două decenii, de pe la mijlocul anilor ‘90 până nu demult, poezia autohtonă a cultivat un biografism fie tensionat de vagi elemente (neo)expresioniste, fie intimist-confesional, fie apropiat de ceea ce Frank O’Hara, poet citit şi influent şi printre optzecişti, a numit personism. Nu putem vorbi despre categorii sau tipologii, despre generaţie, ci despre caracteristici care s-au regăsit, în diferite doze, nu numai la cei debutaţi în acest interval, ci şi la cei deja consacraţi, inclusiv la şaizecişti. Nu-i vorbă, s-a scris bine, în căutarea unui autenticism ce părea că nu poate irumpe decât dintr-un interior conştientizat în visceralitatea şi finitudinea sa biologică, dintr-o memorie brută conectată la (i)realitatea imediată, din accesarea unor stări existenţiale nude, dintr-o experienţă cathartică împărtăşită prin poezie celuilalt – cititorului chemat să se identifice, fără prea multă interpretare. Nu numai formula poetică s-a manierizat destul de repede, prin explozia de volume de această factură, ci şi critica de întâmpinare, complice la un soi de autoreflexivitate care descuraja semioza cu care fuseseră deprinşi criticii din deceniile anteriore.

De câţiva ani, nu mulţi, lucrurile s-au schimbat, poezia căpătând mize sociale, chiar ideologice, (re)devenind o formă de cunoaştere prin care se caută dejucarea simulacrelor realităţii. Concurează ficţiunile noilor media, ale cinematografului omniscient şi omniprezent, de o forţă narativă ce lasă impresia de inepuizabil. Dezvoltă forme extreme de critică, în baza unei corectitudini politice fundamentate, de fapt, pe discriminare pozitivă. Nu insist pe această derivă pentru că nu are legătură cu volumele pe care urmează să le prezint. Accentuarea dimensiunii critice a poeziei este, cred, un reflex defensiv în faţa suprasaturaţiei culturale, în faţa hiper-ficţionalizării care ameninţă cu înstrăinarea pe nesimţite, cu ascunderea în ecran şi în id-urile virtuale, de pe platformele de socializare şi din jocurile video.

Există câteva edituri care publică sistematic o astfel de poezie proteică, experimentală şi critică, în ariergardă aflându-se, cel puţin în ultimii trei-patru ani, Casa de Pariuri Literare, frACTalia, foarte tânăra OMG sau, fără să lase această impresie pentru că are o ofertă de carte care acoperă mai multe categorii, Tracus Arte.

Debutul lui Mihai Kantzer, pseudonim
literar al lui Bogdan Popescu, cu volumul Indicele fericirii globale se înscrie în acest trend al sondării în marele ecran pe care se derulează imaginariile postmoderne ale prezentului. Este o poezie-cunoaştere menită să treacă dincolo de aparenţele care se insinuează în absolut orice întreprindere umană, dincolo de avatarurile şi reflecţiile din virtual, din Cloud-ul care ameninţa că va acapara întreaga memorie. Sentimentul că totul este stocat şi doar se (re)difuzează, controlat sau la întâmplare, generează principalele tensiuni: „poate ai observat, anotimpurile trec în fugă/ prin oraşul nostru/ nu lasă urme, doar câteva poze pe Facebook/ se păstrează un timp în Cloud, apoi dispar fără urmă/ rămân doar aşa, în mintea noastră/ îmbibată de alcool, fără o adresă precisă/ în aburii ce se ridică după ridicarea întunericului” (Anotimpuri aparente) sau „viaţa aceasta, dacă nu îmi va folosi la ceva,/ o voi reporta pentru un viitor episod/ cu o distribuţie mai bună/ o amprentă de carbon mai redusă/ şi un plan de evacuare cu multiple ieşiri de urgenţă/ în care daunele vor fi acoperite de poliţa de asigurare” (Plan de evacuare). Avem, în acest volum, toate temele din prezent, inclusiv pe acelea din realitatea pandemică post-2019, încă neîncheiată, temele capitalismului devorator, ale eco-centrismului şi ale culturii de masă, ale cărei efecte au fost amplificate şi diversificate de internet.

Mihai Kantzer observă din postura celui vizat de noua istorie, conştient că şi eschivele sale au fost în mare parte anticipate şi prevăzute, conştient că este doar un constatator, un povestitor, un comentator care a deprins limbajul ştirilor şi articolelor ce ţin prim-planul, scufundându-se în spectacolul lor. Este prins în docu-seria care epuizează macro-prezentul şi ficţiunile politicilor globale, jucându-şi rolul cu subtilă ironie, fără să fie resemnat şi, deopotrivă, fără porniri revoluţionare. Este un act de curaj să încorporeze în discursul poetic clişeele limbajelor politice, media, social-media, documentarelor etc. Naufragiu este poemul care reciclează cele mai multe dintre aceste limbaje şi ficţiunile contemporaneităţii, protagonistul văzându-se stând „întins în faţa ecranului/ ca o balenă naufragiată/ cu calota glaciară la picioare/ şi 50 de kg de plastic în stomac/ adunat cu greu, înotând în larg”. Intră, astfel, în scenariile secolului douăzeci şi unu, în care omul trebuie să-şi supravieţuiască, „după lungi şedinţe şi deadlineuri ratate” în care „rulează în bucl㔠episoadele cu „scene din jafuri celebre/ evadări şi crime perfecte/ momente din evoluţia homo sapiens/ marile utopii ale secolului XX/ utopiile tinere ale secolului XXI/ gata pentru export, în varianta nepoluantă/ din tehnologii ieftine şi reciclabile/ înainte să împânzească întreaga galaxie/ ca o plantă care prinde rădăcini”. Poetul se foloseşte cu iscusinţă de forţa de sugestie şi de estetica implicită a acestor naraţiuni, păstrând o distanţă critică oportună replierilor (auto)ironice, deconstrucţiei, demascării şi acuzării simulacrelor. Consistenţa discursului său provine, pe de o parte, din controlul asupra limbajelor încă neepuizate ale noilor politici globale, iar pe de altă parte, din deconstrucţia realizată în timpul vizualizării marelui documentar în care este montată istoria contemporană. Poet lucid, Mihai Kantzer are multe de oferit, mai ales dacă va continua să evite marile capcane ideologice ale unei astfel de poezii. Iar prin acest volum de debut dă toate semnele că o va face.

Despre volumul Turneul celor cinci
naţiuni
al lui Andrei Zbîrnea am scris, tot în Ramuri, cu entuziasm, apreciind că din melanjul de gândire poetică, devenită discurs poetic, relatări conjuncturale, secvenţe smulse dintr-un cotidian multistratificat, mediat de cinematograf şi de întreaga producţie de reprezentări a culturii pop şi post-pop, el configurează un joc postmodern agonistic, experimental şi, deopotrivă, strategic. Observam atunci că fiecare poem se conectează, pe de o parte, la circumvoluţiunile super-creierului culturii contemporane, şi, pe de alta, la acel dincolo pe care-l proiectează prin propria poezie, că fiecare text propune o cursă împotriva simulacrelor realităţii (Jean Baudrillard), o „reţetă”, un scenariu, un montaj al meciului continuu, căruia nu i se întrevede, însă, vreun final. El deschidea un univers refuzat discursului poetic, cel al spectacolului sportiv oferit de principala competiţie din rugby, care era, de fapt, o metonimie a lumii sportului în genere.

Cel mai recent volum al său, nick cave@bergen, propune un scenariu ingenios fragmentat, pe un fond nordic noir, în care fluxul poetic pare precipitat în faţa (neo)realismului proiectat în oraşul norvegian. Bergen este un loc plin de viaţă, iar densitatea imaginilor şi a limbajului dau un sentiment de autenticism irigat de o cultură de masă tot mai complexă. O astfel de poezie se conectează la sincretismele cinematografice ale postmodernismului, la spectacolele sale stratificate şi bricolate până la pierderea referinţelor şi la blurarea totală a hipotextelor. Poetul priveşte prin camera de filmat sau prin cinematograful global. Se retrage în antecamerele unui imaginar care nu este un univers compensatoriu în sensul dat de tradiţia literară acestei sintagme, ci un spaţiu al înfruntărilor, o încăpere a oglinzilor. Fiecare poem poate fi parcurs ca un episod dintr-un serial în care se aud vocea interioară a personajului şi scurtele dialoguri cu un cineva care nu-i va sta niciodată alături până la capăt. Fiecare text este construit pe mai multe nivele, inclusiv sociale, cititorul trebuind să accepte o serie de convenţii, să dispună de o bună imaginaţie pentru a intra în atmosfera naraţiunilor. Unul dintre poemele care relevă cel mai bine această structurare în trepte este (kozmicblues): „camera se opreşte şi nici porumbeii nu mai respiră/ e un moment de tăcere sunderaland retrogradează din championship în league one/ conexiune şi teleportare/ aritmie şi bună vecinătate// catedrala din sunderland – oraşul industrial cu un nivel/ al şomajului ce nu mai poate fi ignorat. Lista rămâne/ deschisă pentru porţii duble de tensiune cinematică// porumbeii din bergen te-au văzut în/ salopeta neagră. david lynch te-a văzut în salopeta neagră./ chiar şi nick cave pretinde că te-ar fi văzut în mall/ probând salopeta neagră.// din fericire sau din păcate eu văd salopeta/ doar prin filtrele de instagram şi acesta nu e un refren pentru/ o petrecere corporate sau pentru un team building// camera se opreşte nici porumbeii nu mai respiră/ primarul oraşului sunderalnd descoperă o salopetă neagră/ plutind deasupra valurilor din bergen e prima dată când foloseşte istastory. #blackjumpsuit// salopeta neagră adiere/ predare de ştafetă/ dinspre un carusel imaginat spre un sticker/ janis joplin lipt de un ghiozdan din bergen”. Nu sunt decât reperele unui scenariu care-şi aşteaptă structurările din partea cititorului. Spre deosebire de Mihai Kantzer, Andrei Zbîrnea cultivă un discurs care devine adesea o maşinărie semiotică. El scrie o poezie care pare că rulează pe streaming-uri la care au acces iniţiaţii în imaginariile postmo–dernităţii digitalizate, transmise online. Este o poezie a prezentului, inventivă şi critică, pe care o vor înţelege şi degusta oamenii prezenţi.

Nr. 01 / 2022
Premiile Filialei Craiova a U.S.R. pentru cărţile apărute în anul 2020

Reflexibilitatea texistenţei în poezia lui Nicolae Jinga
de Florian Copcea

Nostalgic, dar până la un punct
de Gabriel Coşoveanu

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

A crede în lucrurile care cad (1)
de Gheorghe Grigurcu

Şedinţa Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România din data de 2 decembrie 2021

Cititorul
de Nicolae Prelipceanu

Şedinţa Consiliului Uniunii Scriitorilor din România din data de 2 decembrie 2021

Valuri, poduri şi înţelepţi
de Gela Enea

Din negura istoriei şi noaptea minţii
de Mihai Ghiţulescu

O lectură sclipitoare
de Dumitru Ungureanu

Pe scurt, despre Poveste de adormit maturii de Julien Caragea

Momente şi schiţe din viaţa universitară
de Gabriela Gheorghişor

Distopii deghizate
de Silviu Gongonea

Poezie împotriva simulacrelor
de Gabriel Nedelea

O cutie magică a teleportărilor
de Gabriela Gheorghişor

N-aş putea fi liber, atât cât se poate în zilele noastre, dacă nu aş scrie
de Christian Crăciun

Limba pură a conchistadorilor
de Augustin Cupşa

Poezie
de Teodor Preda

Poezie
de Ion Maria

Casnica şi soţul casnicei
de Viorel Mirea

Atins de mâna lui Dumnezeu
de Haricleea Nicolau

În căutarea sufletului pierdut: teatralitatea/ teatralizarea poemelor lui Marin Sorescu
de Daniela Firescu

Florile sufletului
de Viorica Gligor

Poeme
de Mircea Teculescu

Yamato-e şi convieţuirea cu fantasticul
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Violeta
de Isabel Allende

„Pictura mea evocă incursiunea în istoria artei“ – Mircea Maurice Novac
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri