Ca orice tânăr amant al culturii, mi-am prins şi eu urechile în cărţi de filosofie. Era „epoca de aur”, când puţini români au rezistat iluziei că lectura e o formă de compensare a înjugării zilnice şi un paideic protest contra paranoiei politice de la sfârşitul comunismului. Unele opere clasice, traduse între anii 1960-1980, abia se găseau; din bibliotecile publice se furau, iar anticarii clandestini adunau averi frumuşele comercializând ilicit exemplare abandonate de intelectualii care evadau, cum-necum, din „raiul comunist”. Negustorii mi-au completat colecţia de comori ale gândirii abstracte, eu trăgând nădejde ca spânul de barbă că parcurgerea – cu creionul în mână! – a paginilor tipărite pe hârtie velină îmi va aduce râvnita înţelepciune şi visata glorie. Ba mă apucasem să învăţ şi greaca veche, după manuale folosite la seminariile teologice, latina însuşită fragmentar în liceu pretinzând numai aprofundare. Au fost lecturi dificile, destule abandonate după un număr de capitole din substanţa cărora mintea nu reuşea să digere vreun concept... Era să scriu util, dar am priceput că nu toate lecturile îşi descarcă utilitatea în creierul cititorului precum trenul călătorii în gară sau vapoarele marfa în port.

Am făcut această introducere, aparent fără legătură cu materia cărţii provocatoare, ca să dau o idee firavă despre metoda ei. Cartea se numeşte Underground-ul metal din România (în 16 eseuri şi interviuri) şi a fost publicată la Editura Grinta, 2021. Autor este Francisc Ormeny, un clujean de 38 de ani, absolvent al Facultăţii de Filosofie Babeş-Bolyai, cu doctorat la München şi post-doctorat la Viena, editor al unei reviste de studii culturale, cu preocupări axate pe fenomenologie, estetică şi filosofie pragmatică (iar dacă mă gândesc la profesiunea din care efectiv se întreţine, aş spune chiar de filosofie pragmatic-aplicată într-o corporaţie cu alte activităţi decât păguboasa artă).

Ormeny este şi autorul unei cărţi speciale: Darkening Scandinavia: Four Postmodern Pagan Essays (2013, Cambridge Scholars Publishing). Titlul academic nu trimite la conţinutul care se pliază mai degrabă industriei spectacolului, punând sub lupă nume ca Lake of Tears & Burzum (metal-rock), Nicolas Winding Refn & Mads Mikkelsen (cinema) şi Per Petterson (literatură). Abordarea este însă cât se poate de serioasă şi sobră, într-o manieră conceptuală ilustrată de nume consacrate în spaţiul cultural european: Bachelard, Deleuze ori Heidegger, în siajul cărora Ormeny alunecă precum un schior nautic de performanţă.

Tot astfel procedează şi-n prezentul volum dedicat unui sub-gen de rock românesc din anii 1990. Aici, eseistul care a conspectat şi-a adunat materiale timp de 8 ani, zburdă precum acelaşi sportiv pe ape turbulente. Dar într-o mână are inelul parâmei legate la şalupa rock (citeşte: albume băgate-n mixerul hermeneutic), în cealaltă îşi permite luxul câte unei cărţi de referinţă, semnate de Cioran, Eliade, Marinetti, Levinas, Sloterdijk, Barthes, de clasicii Poe, Nietzsche, Slavici, Sadoveanu, Camilo José Cela, ori de contemporanul Cătălin Dorian Florescu. Constelaţia de nume (peste 70) pare să eclipseze (nu să anuleze!) înseşi numele trupelor dark-doom-gothic-metal-rock convocate la ideea impregnată cu versuri şi citate în engleză sau română. Le notez aici să nu fie uitate, deoarece multe ţin deja de istoria genului, incomplet scrisă: Abigail, Altar, Atys, Disinter, False Reality, God, Gothic, Grimegod, Hteththemeth, Interitus Dei, Marţolea, MBP, Mercy’s Dirge, My Shadow, New Age, Satanochio. Originari din Arad, Braşov, Bucureşti, Câmpulung-Moldovenesc, Constanţa, Cluj-Napoca, Lupeni, Gherla, Suceava şi Timişoara, băieţii (şi fetele nelipsite din orice înseamnă nou) atestau sincronizarea generaţională cu Occidentul, în deceniul acela confuz pe plan politic şi social.

Fiind ediţia a II-a, cartea începe cu mici texte de prezentare, scrise de oameni implicaţi în rock-biz, unii cu ani de activitate publicistică la radio & televiziune, mai toţi reactivi azi în media online. Amabile, dar nu de complezenţă, cuvintele prefaţatorilor trec lejer peste calitatea dintâi a scriiturii lui Francisc Ormeny: strălucirea metaforică. Nu există o pagină, din cele peste 300, în care poetul mascat de eseistul Ormeny să nu scapere scântei: „piesă pe care o asculţi muşcând din cruce”; „cineva sau ceva îţi mănâncă umbra”; „capacitatea de a te sprijini pe visele năruite”; „obsesia nemărturisită a fiecăruia dintre noi: a scăpa spre orice, chiar şi spre uman”. Cartea necesită antrenament, ca opurile lui Kant sau Hegel, iar trimiterile încrucişate reclamă, spre înţelegere, studii suplimentare. Aşa am ajuns să recitesc Moara cu noroc, nuvela lui Slavici, şi să văd filme daneze de care habar n-aveam. Câştigul spiritual, indiscutabil, e încă la distilat. Însă metaforele lui Ormeny m-au scos din banalul existenţial şi m-au aruncat într-o parte, necunoscută, a Universului.

Întocmai ca muzica foarte bună.