Clipă muşcînd eternitatea cu sălbăticie, aidoma unei fiare.

*

Asemenea iubirilor mari, suferinţele mari nu au un sfîrşit tangibil. Caută a se vărsa în infinit.

*

Senectute. Clipe în care mori şi supravieţuieşti în aceeaşi conjugare emoţională, constatînd cu oarecare surprindere că ai rămas tu însuţi.

*

„Thomas Mann, cunoscător al acestor probleme, spunea că fără îndoială – alta este arta care se dezvoltă chiar de la început în aura succesului şi alta aceea care e nevoită să-şi obţină locul încet, cu mare greutate şi cu preţul a numeroase umilinţe şi nefericiri. Cum ar fi arătat creaţia mea dacă, din prima clipă chiar, ar fi fost încununată cu laurii succesului, dacă pînă azi, după atîţia ani, n-aş fi nevoit s-o practic ca pe ceva prohibit, ruşinos şi nepotrivit?” (Witold Gombrowicz).

*

A crede în lucrurile care cad, care se supun suferinţei divine, nu mai puţin decît în cele care se supun iluminării Sale. Umbră înzestrată cu mesajul luminii.

*

„Această lume, ca absolut vidă de Dumnezeu, e Dumnezeu însuşi. Necesitatea, ca absolut diferită de bine, e binele însuşi. De aceea, orice fel de consolare în nenorocire îndepărtează de iubire şi de adevăr. Aceasta e taina tainelor. Cînd o atingi te afli în siguranţă” (Simone Weil).

*

Senectute. Nici o mutaţie bruscă nu s-ar mai putea ivi în fiinţă, dar transformarea sa lentă, ameninţătoare nu încetează spre a-ţi dovedi că nu te mai poţi cuprinde, că rămîi în afara ta fără a deveni altceva, într-un nonsens al identităţii. O povară proprie cu umilinţă acompaniind povara lumii.

*

Senectute. A te simţi tot mai culpabil în raport cu porţiunea de drum tot mai accidentată ce-ţi mai rămîne a o străbate.

*

Şi totuşi mai ai încă două fericiri celeste. Poţi citi şi poţi scrie.

*

„Sunt în inima noastră locuri încă neexistente şi trebuie ca durerea să pătrundă pînă acolo pentru ca să ia fiinţă” (Stareţul Varsanufie).

*

Senectute. Intenţionat sau fără voie, judecăţile, asocierile, speculaţiile se reduc înspre limită. Ca şi cum ai fi băut lichidul dintr-o sticlă pe fundul căreia a mai rămas doar o înghiţitură. În rest, trăire netedă, dură.

*

„Omul nu e nici măcar o făptură incompletă; doar ascunsă, doar acoperită de pînzele uitării. Sfîşiindu-i pînzele, adevărul îi înapoiază unităţii originea, o reintegrează. A cunoaşte înseamnă a-şi aminti, iar a-şi aminti înseamnă a se recunoaşte în ceea ce este ca fiind; a se recunoaşte în unitate. A cunoaşte înseamnă a străpunge vălul uitării, a spulbera umbra pentru a fi pe deplin în lumină” (Maria Zambrano).

*

Se întîmplă să revii intenţionat la o greşeală mai veche pentru a te convinge că nu te-ai schimbat.

*

Duminica, o zi a odihnei disimulate prin neputinţă, a neputinţei disimulate prin odihnă.

*

Tandreţi, sfieli, frăgezimi închise în cercul cinismului, necutezînd a ieşi afară, sub condeiul vigilent al analistului X, în vogă. Identificate de binevoitori doar în interiorul captivităţii lor pe care X ţine s-o facă publică ori de cîte ori are prilejul în scrisul său.

*

„Tipul de tentative de fraudă comise în sesiunea de toamnă a examenului de bacalaureat – cîţiva candidaţi au pozat subiectele cu ajutorul camerelor video instalate în ochelari sau prinse de masca de protecţie, le-au postat pe reţelele de socializare şi au aşteptat rezultatele printr-o cască instalată în ureche – ne-a provocat un soi de melancolie angoasantă de tipul «pe vremea mea», cînd metodele rudimentare de fraudă – copiuţe prinse cu ace de siguranţă de manşetă sau de tivul rochiei, sau scrisul unor date amărîte pe guma de şters – par că îmi spun că «vremea mea» era, de fapt, epoca de piatră” (S. G.) (Dilema veche, 2021).

*

Clipă indecisă, care, dorind să plece şi totodată să rămînă, îţi poate altera întreaga zi.

*

Senectute. Aproape involuntar te grăbeşti fără încetare. Spre ce? Spre un tine însuţi tot mai noros, mai problematic, mai „complex”, din teama de-a nu dispărea.

*

A.E.: „Bizar, unele locuri prin care ai trecut ori, în măsură accentuată, cele în care ai locuit îţi produc senzaţia că neapărat te vei întoarce acolo, chiar dacă ştii că nu e posibil. Să fie cumva un reflex al copilăriei, care îţi inspiră o naivă înscenare, jocul „de-a Paradisul?”.