Romanul Ca o piatră de râu al lui Mauro Corona este o evidentă pendulare între starea reflexivă generată de scrierea autobiografică şi „impresia de fantastic”. Roger Caillois definea acest efect de fantastic prin suprasolicitarea afectului: „impresia de fantastic se degajă dintr-un tablou unde, la început, nimic nu pare s-o poată provoca, adică ori de câte ori pare să ţâşnească fără ştirea şi parcă fără voia autorului, după cum nici spectatorul nu-şi poate da seama ce anume îi pricinuieşte neplăcerea sau nedumerirea” (În inima fantasticului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1971, p. 25). Este un fantastic latent, aproape insesizabil, care „are totodată un farmec care se dovedeşte a fi cel mai rezistent” (idem, p. 26). Editorii avertizează cititorii că este „cel mai autobiografic roman” al lui Mauro Corona, cu două coordonate narative, în parte Bildungsroman, în parte căutare a sensului existenţei. Lectura poate avea, la rându-i, două desfăşurări: recitirea prezentării succinte a vieţii lui Mauro Corona, pentru a stabili etapele devenirii sale ca personalitate a vieţii publice italiene (alpinist, campion al competiţiilor sportive cu bob, scriitor şi sculptor în lemn), sau citirea romanului ca o derulare bine structurată a unei scrieri confesive. Tentaţia majoră este de a lăsa textul să-şi dezvăluie indicii de identificare, acea hipersemnificaţie a textului, despre care Maria Corti scria în Nuovi metodi e fantasmi, Principiile comunicării literare şi în Călătoria textuală. Semioticiana italiană a stabilit aria de competenţă a autorului cuprinsă între libertatea de a alege un anumit motiv sau semn şi constrângerea impusă de structura generativă a textului, care, în momentul fixării la o schemă narativă recunoscută, se autoscrie, indiferent de voinţa emitentului.

Mauro Corona îşi dezvăluie un univers al propriilor trăiri din perspectiva rememorativă, transferând cu un firesc admirabil sentimentele acestor retrăiri personajului care apare încă din prima pagină a romanului, constituindu-se în adevăratul personaj enigmatic al naraţiunii: bătrâna care „ascultă tăcerea anotimpurilor”, însoţită de vocea copilului care îi spune „bunică” şi care îi aminteşte de tinereţea sa şi de propriul copil şi, mai ales, de enigmele tăinuite ale existenţei sale. Şi tot în această pagină care deschide romanul apare o afirmaţie care nu pare a avea o importanţă majoră în fluxul unui text-eseu, dar care va deveni definitorie pentru finalul romanului: „Absenţele te amuţesc, s-a spus totul”. Enigmele vieţii sculptorului care şi-a dorit recunoaşterea publică a valorii estetice a operelor sale cioplite în lemn vor rămâne neînţelesuri ale vieţii provocând izolarea până la forma ultimă, concretă, a acestei izolări: intrarea într-o adâncitură în colina muntelui şi aşteptarea în singurătate a instalării morţii, ipostază în care îl va găsi prietenul său ce se îngrijorase cu mult timp înainte de degradarea fizică a sihastrului, a celui ce a refuzat lumea, pentru că nu găsise sensul vieţii în tumultul ei. Casa copilăriei este scufundată „în penumbră”, scrie autorul, ab initio, oferind astfel aura de mister unui spaţiu familial, care ar fi trebuit să fie intim, să unească speranţele celor trei fraţi abandonaţi de mama abuzată fizic şi de un tată taciturn şi violent. Aşa a fost şi copilăria scriitorului Mauro Corona, de aceea cadrul confesiv este articulat solid pe reminiscenţele de amintire sedimentate şi reactivate ca o terapie prin artă şi evadare în natură pentru vindecarea tristeţilor. Va alege alpinismul (un alt element autobiografic), va sculpta în lemn fizionomii ale personajelor vieţii sale (asemeni lui Mauro Corona, ajuns sculptor dintr-o întâmplare, reperat de Renato Gaiotti, primul cumpărător al sculpturilor sale expuse în faţa atelierului, un început al carierei marcat şi de organizarea primei expoziţii personale în anul 1975). „Sub zăpadă dormea memoria” – este afirmaţia care invită vocea auctorială la revigorarea amintirilor pentru reconstituirea vieţii personale, o retrăire a vieţii prin reminiscenţele de amintire. Imaginea metaforică va reveni în finalul (rotund astfel) al romanului prin alegerea de către protagonist a locului pentru a-şi aştepta sfârşitul: într-o falie, în inima pământului, peste care se aşterne zăpada. „O carte nu foloseşte la nimic dacă nu salvează memoria, dacă nu o scoate din poduri şi nu o scutură de praful timpului. «Muzica se află printre note», spunea Mozart. E valabil şi pentru cărţi, pentru comportamente, pentru tot. Adevărul se află printre rânduri, mesajul se iveşte fără zgomot dintre ele ca ritm al orologiilor solare” (p. 13). Protagonistul romanului Ca o piatră de râu va alege singurătatea munţilor, va reconstrui coliba unde venea în copilărie cu tatăl său. Aici va descoperi tenebrele zidurilor şi enigma acestui loc, trei cadavre mumificate ale unor femei care au murit abuzate fizic, legate la mâini cu posibile curele, din care rămăseseră cataramele de metal. Şi tot aici, în această casă cu aură fantastică, datorată imaginilor terifiante ale mumiilor, va scrie 106 caiete cu naraţiuni autobiografice, doar două dorind să fie publicate postum de către prietenul său. Şi acesta este un element autobiografic, scrierile lui Mauro Corona fiind majoritatea în acest registru, devenind apreciate de critica literară italiană (Premiul Mario Rigoni Stern pentru Vocea bărbaţilor reci sau Premiul La Tore Isola d’Elba obţinut în 2021).

Registrul autobiografic este grefat pe un sentiment numit de autor melancotudine, contopirea melancoliei cu solitudinea. Revenind la substanţa romanului, se detaşează evident atmosfera care defineşte parcursul memorialistic: copilăria trăită în sărăcie a însemnat receptarea mediului, a naturii în infinitezimalele nuanţe ale culorilor decodate în registrul sonor. Cei trei fraţi îşi creaseră un univers din imagini şi sunete asociate. Tăcerile bunicilor şi mai ales tăcerea tatălui violent erau salvate în conotaţie pozitivă prin „tăcerea munţilor”. Singurătăţii asumate i se contrapune un dialog imaginar între ceea ce simt personajele şi cum receptează natura, un dialog interior susţinut de o solitudine ca liant între cele două lumi şi o înverşunare în a trăi doar realitatea imediată. „Ceea ce a trecut durează”, concluzionează romancierul, definind astfel paradoxul timp/ amintire. Sedimentarea reflecţiilor este un proces complex, demonstrează scrierea autobiografică, amintirile nu sunt doar imagini, ci imagini trăite acut, ceea ce persistă în timp este reverberarea trăirii. Amintirea înseamnă durere, melancolie, tristeţe, în final detalii ale imaginilor.

Există şi o zonă a eroticului în această singurătate, care însă respectă cadrul discreţiei jalonat de tăceri şi gesturi semnificative. Este o iubire la vârsta senectuţii, meteorică, transferată în întruchiparea ciutei, cea care îi va fi alături protagonistului până la final, cea care va muri alături de el, pe marginea adânciturii în care se refugiase singuraticul stăpân pentru a-şi găsi sfârşitul.

Afirmaţia lui R. Caillois: „impresia de fantastic se degajă dintr-un tablou unde, la început, nimic nu pare s-o poată provoca” este susţinută de scrierea lui Mauro Corona prin descrierea femeilor mumificate descoperite în pereţii cabanei, altfel, un vis al autorului ce se adevereşte: „din sexul mumificat al femeilor ieşea tulpina unei flori stranii, sculptată în lemn de o mână excepţional de pricepută şi de precisă. Erau flori necunoscute, cum nu mai văzuse niciodată, flori ce păreau chipuri umane minuscule, cu petale semănând cu un păr despletit. Atunci, bărbatul acela, copleşit de toate emoţiile posibile, s-a speriat” (p. 153). Atmosfera fantastică în registru autobiografic se degajă şi din alte scrieri ale lui Mauro Corona: Umbra bastonului (2005), Fantomele pietrei (2006), Ultimele confesiuni. O meditaţie asupra vieţii, naturii, tăcerii, libertăţii (2020).

Romanul Ca o piatră de râu pare o continuare a filmului Vajont, în care Mauro Corona are o apariţie, jucându-l pe tatăl său, şi o concluzie a unui alt roman al său, Sfârşitul lumii greşite (2010), câştigător al Premiului Barcarella în 2011.

Mauro Corona demonstrează rolul terapeutic al scrierii confesive: „Povesteşti, te descarci, ca să nu mori cu poverile pe suflet. (...) A început să scrie, (...) să facă întunericul să licărească. A făcut-o ca să se elibereze un pic de demoni, să scape de o povară” (p. 29). Ca o piatră de râu este un roman autobiografic, prin care autorul se salvează de dominarea reminiscenţelor de amintire prin melancotudine, melanjul melancoliei cu solitudinea, sorginte a impresiei de fantastic.