Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Prizonier al unei iubiri de-o viaţă

        de Viorica Gligor

Rătăcirile fetei nesăbuite este un tulburător roman de dragoste pe care Mario Vargas Llosa l-a scris la vârsta de 70 de ani. Ardoarea şi dramatismul iubirii romantice, metamorfozele surprinzătoare ale feminităţii, analiza hiperlucidă a sentimentelor, forţa de seducţie a spectaculoasei poveşti, derulate de-a lungul a patru decenii, pe continente diferite, radiografia mediilor sociale şi a evenimentelor politice relevă arta inegalabilă a scriitorului peruan.

Confesiunea lui Ricardo Somocurcio dezvăluie bucuriile şi tribulaţiile pasiunii pentru misterioasa Lily, alias Otilia, pasiune declanşată când erau copii şi locuiau în cartierul Miraflores din Lima. Încă de pe atunci, micuţa chiliană îşi ascundea adevărata identitate, frustrată şi ruşinată de condiţia ei socială extrem de umilă. La un moment dat, fără preaviz, tânăra dispare din peisaj, dar, peste cincisprezece ani, o reîntâlneşte, sub alt nume, fals şi acesta, în Parisul revoluţionar al anilor ‘60. Aici, în oraşul visurilor sale, protagonistul obţine un post de traducător la UNESCO. Tovarăşa Arlette, membră a MIR, inadaptată la cerinţele dure ale luptei de gherilă, după ce îl seduce şi îl abandonează pe Ricardito, pleacă, împreună cu o grupare militară, în Cuba, unde se „înamoreaz㔠de unul dintre comandanţii revoluţiei, pentru a scăpa de antrenamente şi de angajamentul făcut.

După o vreme, o va regăsi la Paris, în ipostaza de soţie a unui diplomat francez, Robert Arnoux. Frumoasă şi foarte elegantă, cochetă, frivolă şi ludică, „fata rea” exercită aceeaşi vrajă irezistibilă asupra bărbatului îndrăgostit. Care îşi va defini idealul existenţial în termeni afectivi: „Pentru mine, fericirea era s-o am pe ea şi să trăiesc la Paris”, prin antiteză cu cel al femeii cinice şi pragmatice: „– Nu ştiu şi nici nu mă interesează ce-i fericirea, Ricardito. Ce ştiu sigur e că nu-i chestia aia romantică şi siropoasă care e pentru tine. Banii îţi dau siguranţă, te apără, îţi permit să te bucuri din plin de viaţă, fără să stai cu grija zilei de mâine. Singura fericire la care poţi ajunge”. Valorile celor doi sunt ireconciliabile. Pentru ea, iubirea sinceră şi devotată nu este decât o dulcegărie, deloc satisfăcătoare, prin raportare la materialismul care o defineşte: „Niciodată n-o să fiu mulţumită cu ce am. Mereu o să vreau mai mult”. În aceste condiţii, nu este nicio surpriză faptul că îşi va părăsi atât soţul, cât şi amantul, pentru o partidă mai bună.

După patru ani de absenţă şi de absolută tăcere, protagonistul o va reîntâlni în Anglia, în enclava celei mai exclusiviste societăţi hippy din Newmarket, sub o altă identitate. Mrs. Richardson reaprinde pasiunea bărbatului trădat. Deşi este conştient că riscă să se transforme într-un personaj de telenovelă, acesta îşi revarsă tumultul afectiv într-o exaltată declaraţie de dragoste: „– Eşti mai frumoasă ca oricând, peruanco. Te iubesc, te doresc din tot sufletul, cu tot trupul. În aceşti patru ani n-am făcut altceva decât să te visez, să te iubesc şi să te doresc. Şi să te blestem. Zi de zi, noapte de noapte, tot timpul”. Insensibila aventurieră rămâne rece în faţa efuziunilor sentimentale ale lui Ricardo, dar, într-un moment de slăbiciune, îi mărturiseşte că, în ciuda bogăţiei, suferă de angoase şi depresii, că detestă stilul de viaţă al soţului ei şi că urăşte lumea în care a intrat, interminabilele conversaţii despre cabaline, manifestate pretutindeni, pe hipodromuri, la antrenamente, concursuri, dineuri şi recepţii.

Preţ de doi ani, pentru a compensa cenuşiul propriei existenţe, „fata nesăbuit㔠se aruncă în vâltoarea relaţiei adulterine cu protagonistul, simţindu-se flatată de pasiunea acestuia. Totuşi, când simte că ar putea fi prinsă în capcana iubirii, îl părăseşte fără nicio ezitare. Pleacă în Japonia, la Tokyo, unde se metamorfozează în Kuriko şi devine una dintre multele amante ale lui Fukuda, pentru care dezvoltă o adevărată obsesie, chiar dacă acesta o supune unor abuzuri sexuale traumatizante. Când îl va revedea pe Ricardo, îi va destăinui că este dependentă, asemenea unei sadomasochiste, de adrenalina provocată de patima sa erotică. Cruzimea acestei confidenţe îi provoacă o imensă durere. Trăieşte revelaţia inacceptabilei promiscuităţi morale a femeii, dar îşi asumă blestemul iubirii: „Dar eu aş fi fost in stare să răstorn cerul şi pământul ca s-o salvez. De ce să neg,o iubeam tot mai mult. Şi o s-o iubesc mereu, chiar dacă m-ar înşela cu mii de Fukuda, căci ea e cea mai delicată şi mai frumoasă femeie din lume…”.

Sfâşiat sufleteşte, Ricardo îşi analizează drama şi hotărăşte să pună capăt suferinţei depersonalizante, să-şi recâştige demnitatea şi stima de sine: „Era o prostie să continui să iubesc o persoană atât de insensibilă, care se săturase de mine, care mă-nvârtea pe degete ca pe-un prostănac şi care nu-mi arătase niciodată niciun strop de consideraţie. De data asta chiar o s-o termini cu micuţa peruană!”. Reuşeşte să se anestezieze, aruncându-se într-o muncă îndârjită, dar şi în plăcerea traducerii din clasicii ruşi. „Fata rea” va continua să-l sune, pentru a-şi revendica dreptul la neuitare afectivă, dar va refuza să-i mai răspundă şi să mai fie refugiul ei stabil, „prostănacul fidel şi-ndrăgostit, mereu acolo, aşteptând telefonul de la ea pentru ca stăpâna să simtă că încă mai e ceea ce, fără-ndoială, începea să nu mai fie, ceea ce în curând avea să nu mai fie niciodată: tânără, frumoasă, iubită, dorită”.

Femeia va reveni în viaţa lui, când o vor copleşi sărăcia, boala şi spaima de singurătate. Va deveni, în sfârşit, soţia lui, se va îmblânzi sentimental, o vreme, va duce o viaţă mic-burgheză normală, lipsită de provocări. În ciuda armoniei conjugale, Ricardo va resimţi mereu frisonul neliniştii, temându-se, pe bună dreptate, de latura imprevizibilă şi aventuroasă a personalităţii ei. Timpul fericit al mariajului nu durează mult. La un moment dat, ea îl părăseşte, sufocată de rutina şi mediocritatea traiului casnic. Consecinţa acestei rupturi este nefastă pentru Ricardo, care suferă un atac cerebral.

După o perioadă de recuperare, protagonistul va lăsa în urmă Parisul adorat al tinereţii sale, pentru a se muta la Madrid, dar nu se va vindeca de dragostea pentru „fata nesăbuită”, seducătoarea care-i înfloreşte şi îi sfâşie inima mereu, Fata Morgana, ale cărei apariţii şi dispariţii reprezintă fericirea şi tragedia vieţii lui. Tardiv, decăzută şi îmbătrânită, ea se va întoarce să moară în braţele bărbatului care a iubit-o întotdeauna, împotriva raţiunii şi a timpului devorator. Suferinţa a cuminţit-o. Imaginea ei din finalul cărţii este totalmente antitetică faţă de versiunile anterioare. Devine tandră, generoasă şi plină de devoţiune, aşa cum nu a fost niciodată până atunci.

Mario Vargas Llosa a creat un personaj feminin fascinant şi o poveste de iubire memorabilă, care aminteşte, prin intensitate şi durată, de cea din Dragoste în vremea holerei de Gabriel Garcia Marquez. A explorat, cu minuţie şi luciditate, simptomele maladiei erotice, ale dependenţei afective ale lui Ricardo, care, deşi se revoltă împotriva patimii devastatoare pe care o trăieşte, nu reuşeşte să se elibereze din această capcană a fatalităţii, a destinului interior. Fără îndoială, dragostea sa nebunească pentru „fata nesăbuit㔠oglindeşte resursele uriaşe de dăruire, iertare şi devotament ale fiinţei umane.

Nr. 12 / 2021
Extazele ludice ale unui lirosof
de Florian Copcea

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Câteva idei, răzleţe, despre ideologi
de Gabriel Coşoveanu

Te afli într-o carlingă în zbor (3)
de Gheorghe Grigurcu

Justiţie literară sau maladiile omului politic
de Carmen Teodora Făgeţeanu

Jurnal în pandemie (3)
de Adrian Popescu

Proasta creştere în creştere
de Nicolae Prelipceanu

Istorie şi mit în teatrul lui G. Călinescu
de Toma Grigorie

Arta de a gândi istorii
de Mihai Ghiţulescu

Balada folkistului cătrănit
de Dumitru Ungureanu

In memoriam Nicolae Pârvulescu (1942-2021)

O antologie literară remarcabilă
de Ştefan Vlăduţescu

Când se revarsă liric gheţarii
de Gela Enea

Poeme
de Gabriel Nedelea

Oglindiri critice
de Gabriela Gheorghişor

Nu ştiu dacă poezia a devenit bastonul meu de mareşal, dar sigur e glonţul care mă tot urmăreşte
de Robert Şerban

Linia Kármán
de Andreea Răsuceanu

Poem
de Gela Enea

Poezie
de Ana Săndulescu

Poezie
de Andrei Zbîrnea

Poezie
de Maria Cârstian

Poezie
de Savu Popa

Poezie
de Elena Bălăşanu

Patimile lui Joska
de Haricleea Nicolau

Dans macabru – farsa lui Ionesco
de Daniela Firescu

Prizonier al unei iubiri de-o viaţă
de Viorica Gligor

Poem
de Mihaela Iovan

Reminiscenţele amintirilor şi impresia de fantastic
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă 1940–1962
de Clarice Lispector

„Proiectul Cutia Pandorei reflectă conceptul de speranţă, văzut ca un fir cursiv al realităţii şi al prezentului“ – Ioana Flueraşu
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri