– Felicitări, dragă Robert, pentru Poemul curcubeu! Cum e când ştii că ai câştigat pariul?

– Mulţumesc, dragă Simona, dar în literatură niciodată nu ştii dacă ai câştigat pariul. Mai ales că una dintre marile ei mize este rezistenţa la timp. N-apuci să afli dacă ai pierdut sau nu. Cu toţii scriem (şi) cu speranţa că literatura noastră va „bate” timpul. Să mă întorc la Poemul curcubeu. Dacă miza iniţială a pariului pe care l-am făcut cu mine, în urmă cu doi ani, atunci când l-am scris, a fost una a rezistenţei fizice şi, de ce nu, psihice – anume că pot sta pe scaun şi scrie poezie timp de opt ore, continuu –, la sfârşit, după ce s-au scurs ceasurile, am simţit că poate exista şi o miză valorică a textului. Făcusem performance-ul într-o galerie de artă a Timişoarei, Pygmalion, reuşisem să îl duc până la sfârşit, dar oare acel text era bun, rezista la o lectură exigentă, avea şi o miză literară? La întrebările acestea mi-am răspuns după mai bine de un an, când am derulat bobina de hârtie pe care am scris şi când am citit poemul. Apoi, l-am propus scriitorului un cristian, editor la Casa de Pariuri Literare, care l-a acceptat şi l-a publicat, în câteva luni, în excelente condiţii, nu doar tipografice, ci şi audio şi video, întrucât Curcubeul are atât o variantă audio, cât şi una video, accesibile, cu telefonul, prin scanarea unor coduri QR din carte. Suntem în secolul XXI, nu?

– De fapt, când şi cum ţi-a venit ideea de a scrie poezie mai multe ore, continuu?

– Acum vreo patru ani, am vrut să fac un eveniment la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traduceri de la Iaşi. Mi s-a părut că e important nu doar să vorbim despre literatură, nu doar să citim literatură, ci să şi scriem, chiar acolo, în direct (mai ales că publicul festivalului este unul tânăr). Şi nu aşa, la plezneală, ci ŕ la long, serios, muncitoreşte, 24 de ore. Chiar atâta am vrut să stau şi să scriu! Nu mai ştiu de ce nu am concretizat ideea, nu asta contează, ci că planul mi-a rămas în minte, iar dorinţa de a-l pune în practică a crescut. Apoi, intrând eu în cel de-al 50-lea an al vieţii, mi-am zis: ce-ar fi să îmi fac un cadou provocator, care să mă pună în dificultate, să mă strunească, pentru care să trebuiască să trag şi să mă pun în ecuaţie? În plus, de ceva timp scriam poezii tot mai scurte, de câteva rânduri, cu puţine cuvinte. Şi fiindcă, uneori, trebuie să fiu în răspăr cu obişnuinţele, cu ceea ce îmi e la îndemână, mă provoc. Iniţial, am vrut să fac experimentul acasă, fără spectatori, dar m-am întrebat: dacă voi ceda tentaţiilor pe care propriul cămin le oferă, dacă o voi lăsa pe... altă dată? Or, în public, când evenimentul – „Ziua de lucru a poetului”, cum l-am botezat – era anunţat, iar contextul era Festivalul Baroque Urban, nu prea mai aveam încotro. Mai era ceva, am scris-o şi în prefaţa cărţii: actul scrisului de literatură e mai dificil decât pare, fiindcă implică atât consum de energie, putere de concentrare, timp, cât şi decuplare de la realitate, intrarea într-o zonă vecină cu visul, cu transa, care vulnerabilizează, expune, sensibilizează enorm. Mai avea şi un substrat protestatar performance-ul meu faţă de lejeritatea cu care e perceput scriitorul, în special poetul. Tocmai el, un om acut, intens, care în timpul liber de după serviciu scrie, citeşte, îmbogăţeşte limba română, o explorează, îi inventează cuvinte, face racorduri cu alte limbi şi cu alte culturi. Eu cred că scriitorul e un om tare, foarte tare, şi am încercat să arăt asta şi pe viu.

– Cum a fost drumul pe stradă cu sulul de poezie pe umăr?

– A fost unul în care m-am simţit imponderabil, un fel de Hercules ce duce pe umăr nu leul răpus cu propriile mâini, ci pe... Fracules, Poezia, care tot o lucrare a mâinilor era, însă nu doar a lor; şi, oricum, una vie, colorată – aşa cum ar trebui să fie vârsta copilăriei şi a adolescenţei, chiar şi în dictatură, în comunismul absurd, care a însemnat întuneric, frică, frig, lipsuri. Şi despre asta am scris, despre vârstele acelea, e un poem cu inserţii autobiografice. Eram fericit, Simona. Alături de mine îmi erau părinţii, personaje în poem (tata apare în carte şi într-o fotografie făcută chiar acolo, pe stradă, e puţin în urma mea, îmi ţine spatele), era Ariana, perechea mea, care mi-e alături tot timpul. Dar nu eram doar Hercules, ci şi ţăranul care-şi duce coasa pe umăr când se întoarce de la câmp, mulţumit că după o zi istovitoare de lucru a reuşit să pună fânul la pământ. Am trăit, în tinereţe, sentimentul acela, e formidabil! Eşti ca un semizeu.

– Deci scrisul implică rezistenţă, concentrare, energie. Şi ce altceva?

– Implică şi ieşirea din convenţional, din rutină, din banalitate. E o reinventare a ta, o schimbare continuă a unghiurilor din care vezi şi înţelegi lumea, fiindcă tu, scriitorul, eşti toate personajele tale, cu poveştile lor cu tot. Trebuie să ştii cum să schimbi perspectivele, cum să le dai contur, inteligibilitate, logică, cum să fii surprinzător. Asta pentru că scrisul e şi o nebunie care îţi dă curajul şi forţa să fii liber şi să pui pe hârtie ce-ţi trece prin cap şi ceea ce crezi tu că merită păstrat în memoria ei sau a computerului. Iar poezia-i parcă şi mai mult: e zala care se rupe în lanţul ce mă ţine legat de lume şi de realităţile ei. Zala care eliberează povestea, ficţiunea, care dă libertatea.

– „Sunt unul care crede în inspiraţie” – şi în mai ce crezi, atunci când începi să scrii?

– Cred în dimensiunea fantastică în care mintea mea intră atunci când încep să scriu. O dimensiune unde inteligenţa veghează, face joncţiuni, intervine subtil, corectează, mă împinge la risc, dă sens imaginaţiei şi transformă inspiraţia şi travaliul în text.

– De unde vine poezia la tine? Când a fost momentul în care ai ştiut că vei fi (şi) poet?

– Nu pot arăta cu degetul locul de unde vine. Sunt nenumărate surse de poezie. Tot ce înseamnă viaţă (aici includ şi moartea) e o sursă. Pot fi replicile sau gesturile copiilor mei, turbulenţa prin care trec cu avionul, masca ce acoperă faţa, mingea de baschet ce se învârte pe-un deget, reproşul celui de lângă tine, o secvenţă din copilărie, cimitirul pe care-l observi din goana maşinii, somnul care te încearcă şi cu care te lupţi. Lectura de poezie e, în cazul meu, provocatoare. Poemele altor scriitori mă stârnesc, mă incită, mă ajută să mă debranşez de la elementele pragmatice ale existenţei mele, ca apoi să fac conexiunea cu interioritatea proprie, cea onirică, ludică, livrescă, necunoscută.

– Mai avem nevoie de poezie? De ce?

– Dacă nu suntem total abrutizaţi, dacă avem vise, iubiri, dorinţe, dacă tânjim după anumite locuri, oameni, lucruri, dacă avem frici şi spaime, revelaţii, tristeţi, melancolii, dacă vrem să ne cunoaştem, să ne recunoaştem unii cu alţii, să ne mirăm de noi înşine, de cei din jurul nostru, dacă suntem furioşi ori împăcaţi, dacă ne pasă şi dacă nu acceptăm înfrângerea, dacă iubim lunea fiindcă dă startul unei noi săptămâni, dacă botul unui arici ne face să zâmbim, iar mârâitul unui câine ne încleştează pumnii, dacă simţim nevoia să cumpărăm mâncare unui om al străzii ori să-i dăm nişte bani celui care stă cu mâna întinsă, dacă gândul la bunicii care sunt Dincolo ne umple ochii de lacrimi, dacă am pierdut tramvaiul pentru că am uitat de noi citind dintr-o carte, dacă ne învingem spaima de avion doar ca să vedem cât de frumoasă e lumea de deasupra norilor, dacă avem şansa să recunoaştem minunile care ni se întâmplă deseori, dacă întâlnirea cu un prieten ne lasă fără voce datorită emoţiilor, dacă ploaia ne ţine la fereastră minute în şir şi ne lipeşte de geam, dacă ne e dor de ai noştri, prieteni ori rude, dacă ne imaginăm propriii copii oameni în toată firea, dacă simţim că viaţa e darul pe care l-am primit, atunci avem nevoie de poezie. Poezia există şi în afara cuvintelor şi a cărţilor şi ea este ceea ce ne ţine oameni.

– Poţi scrie oriunde? Şi oricând?

– Ce mi-ar plăcea să fi încercat oriundele şi oricândul încât să am un răspuns ferm la întrebarea ta! Nu ştiu, dragă Simona, nu cred că pot asta şi nici nu mi-ar plăcea să pot. Scrisul are tainele lui, meandrele lui, te refuză, se joacă deseori cu tine, te blochează când nu te aştepţi, îţi râde în faţă, te enervează, te păcăleşte. Uneori e nevoie de pândă, de ritual, de noroc. Ce bine că-i aşa!

– Care este cel mai bizar loc în care ai creat o poezie?

– La serviciu. Şi în vis.

– „Viaţa era mai lungă pe-atunci/ fiindcă întunericul mişcă fără putere timpul”. Avem parte de mai multă lumină acum?

– Lumină poţi avea şi dacă trăieşti într-o mină, într-un adăpost antiatomic, în boxa de la subsolul blocului ori în cala unui vapor. Lumina care ne ţine cu adevărat în viaţă vine din noi. Şi, cred eu, de la Dumnezeu. În libertate, ea e mai intensă, are mai mulţi lucşi. Comparativ cu anii comunismului, de 31 de ani văd tot mai multă lumină.

– Acum ai timp? Cum e timpul tău?

– Niciodată nu am timp. Şi asta pentru că am atâtea de făcut, dar şi fiindcă viteza cu care trece timpul a tot crescut. Nu ţine doar de percepţia personală, ci de un fenomen fizic, despre care am tot citit. În anul 2001 sau 2002 am realizat acut că-mi scapă timpul printre acele ceasului, că oricât de bine m-aş organiza, oricât de eficient şi de rapid aş fi, n-am timp. Iar ceea ce simţeam eu simţeau şi destui dintre cunoscuţi. Am căutat explicaţii şi le-am găsit într-o publicaţie ştiinţifică americană, am şi salvat acel text, cred că încă e pe o dischetă. Ideea principală am tot întâlnit-o, apoi, în tot felul de publicaţii, inclusiv de la noi. Pământul are o rezonanţă, Schumann, a cărei valoare a fost o constantă, de 7,9 Hertzi, mii de ani. Măsurătorile au detectat, la un moment dat, parcă prin 1980, că valoarea ei a crescut până la 12 Hertzi, ceea ce a dus la comprimarea timpului. Citeam acolo că 24 de ore ale ceasului sunt, de fapt, 16-18. Şi ele continuă să scadă. Cum adică, ceasul, care are marcate pe ecran 24 de ore, macină, de fapt, doar 17?! Că să fiu mai puţin tehnic, fac un „desen”. Imaginează-ţi un balon umflat cu aer, pe care scrie 24. Dacă scoţi aerul din el, scrisul tot acolo va rămâne şi tot 24, doar că va fi mai mic, fiindcă volumul balonului scade. Dar tot 24 vedem, nu? Preocupat de acest fenomen al comprimării timpului, am întrebat mulţi prieteni cu copii cum se raportează micuţii lor la timpul liber. Şi am aflat că nu puţini dintre ei se plângeau că le trece repede, că n-apucă să facă tot ce-şi propun. Să se joace, în primul rând. Inclusiv copiii mei îmi spuneau şi îmi spun asta. Or, tot observasem asta la mine, simţeam că n-am timp. Am crezut că e doar o senzaţie dată de faptul că fac prea multe lucruri, că sunt implicat în fel de fel de acţiuni, că alerg între servicii, casă, lansări de cărţi, vernisaje. Dar cum de citeam mai puţine pagini şi mai puţine cărţi în acelaşi timp, deşi viteza mea de lectură a crescut constat? Şi câţiva ani am fost atent cum trece timpul într-un concediu de o săptămână, pe malul Dunării, unde repere temporare erau cele trei mese şi intervalul dintre ele. Ei bine, de la an la an mi-a fost evident că aveam mai puţină vreme, deşi nu eram în acţiune, ci contemplam, citeam şi, uneori, scriam. În concluzie, chiar dacă timpul meu se comprimă, caut să fie unul de calitate, care să mă îmbogăţească odată cu trecerea lui.

– Dar iubirea? Există poezie în absenţa iubirii?

– Îmi imaginez că da, există poezie în absenţa iubirii. Ura e un sentiment puternic, stimulator, mobilizator. De ce n-ai face poezie scrâşnind din dinţi, roşu de furie? Tristeţea – iar absenţa iubirii o provoacă la cote uriaşe – e un stimulator pentru poezie. Despărţirile, şi ele. Poezie e peste tot, nu trebuie decât să o detectezi. Adevărat, în iubire se găseşte cel mai uşor.

– Spui că scriitorul român este perceput ca un personaj care nu face mare lucru. Care sunt atunci aşteptările din partea cetăţii? Mai mult militantism social, o mai mare implicare în viaţa publică în acord cu discursurile lui Camus?

– Păi ce mare lucru e să scrii? Toată lumea scrie. Chiar dacă nu cărţi, oamenii scriu aproape zilnic câte ceva, un email, o postare pe Facebook, o listă de cumpărături, rânduri în jurnal, cereri, un bileţel, o factură... Unii, care sunt pasionaţi de scris, o fac mai des, mai susţinut. Ei, şi? Că este „ei, şi?” o vedem şi o simţim de mai multă vreme, fiindcă-i evident că scriitorul şi-a pierdut din aura pe care o avea. Nu doar el, ci mai toţi intelectualii şi artiştii. Până şi actorii, care sunt cei mai vizibili. Asta şi din cauza social media, unde toate părerile sunt egale, indiferent de domeniile despre/ în care se discută, se dispută, dar şi lumii literare care nu a găsit cele mai bune formule ca să se livreze spre lumea largă. Ba dimpotrivă. Lumea literară românească se luptă pentru putere, glorie, glorii, ideologii, pentru atenţie, pentru reflectoare. Ar avea şi luptele astea hazul lor, în trecut le-au avut, doar că atunci scriitorul era o figură importantă, fiindcă importantă era cartea, ştiinţa de carte, vocea celui care scria. Astăzi lucrurile nu mai stau deloc aşa. Scriitorul e doar un om cu o pasiune – în Occident e şi o profesie – pe care şi-o exercită neîngrădit, iar pasionaţi suntem mulţi, foarte mulţi, poate chiar toţi. Scandalurile publice au distorsionat şi ele profilul scriitorului român.

Cât despre implicarea în viaţa publică, cred că ea ţine de temperamentul şi de personalitatea fiecăruia, de modul în care raporturile cu ceilalţi pot să fie doar pe linia scriitor - cititor, sau pe paliere diverse, când vocea literară se transformă şi în voce publică, civică, şi devine reactivă. Nu puţini scriitori sunt reactivi social şi politic, şi e bine că este aşa. Intelectualul trebuie să dezbată problemele cetăţii, ale societăţii şi ale lumii în care trăieşte, să fie de partea adevărului, să meargă dincolo de coaja lucrurilor atunci când pregătirea îi permite astfel de forări. Militantismul meu se rezumă, însă, la zona literaturii: pledez public pentru citit, pentru cărţile de ficţiune şi non-ficţiune, mediatizez scriitori valoroşi şi literatura lor. Săptămânal, realizez o emisiune de televiziune pentru TVR Timişoara şi TVR 3, în care prezint noutăţi editoriale şi în care dialoghez, timp de un ceas, cu artişti. Tot săptămânal fac un interviu pentru hebdomadarul Banatul Azi, cu scriitori şi artişti vizuali. Sunt implicat în organizarea Festivalului Internaţional de Literatură de la Timişoara, particip la lansări de carte, unde sunt fie în public, ca susţinător al confraţilor, fie „la vorbitor”, merg în şcoli ca să le citesc copiilor şi să le spun că exerciţiul intelectual cel mai complex e chiar acesta, cititul. Şi aşa mai departe.

– „Se scrie enorm şi – afirmi tu – arta a ajuns să fie aproape orice are chef oricine să o numească astfel”. Întrebarea mea este: de ce o astfel de invazie de grafomani? Sunt de vină şi reţelele de socializare?

– Probabil că spaţiul literar e cel mai uşor de penetrat de către veleitari. Mai uşor decât cel al artelor vizuale (nu e simplu să găseşti o simeză serioasă în care să-ţi pui opera), al muzicii (scenele sunt cam închise pentru afoni), al teatrului, dansului, cinematografiei etc. Or, sunt destule cărţi ciudate prin librării. Asta şi pentru că e lesne: plăteşti, îţi apare cartea. Şi nu-i chiar scump. Mai dai un ban în plus, intră şi în librărie. Filtrul, care era critica de întâmpinare, nu a avut cum rezista şi nici cum se opune. Am chestionat mai mulţi cunoscuţi care scriu despre cărţi: de ce nu reacţionează când dau de o carte slabă? Răspunsu-i cam la fel: nu merită să-mi pierd timpul şi nici spaţiul (tipografic) cu ea, sunt destule cărţi despre care merită să scriu. Şi n-au dreptate? N-am zis că trece timpul mult mai repede şi că e important să treacă şi cu folos? Nu poţi obliga pe nimeni să facă ecarisaj literar. Povestea tristă e că scriitori evident foarte buni sunt ignoraţi din motive extraliterare. Iar lucrurile acestea se văd şi se ştiu. Şi îndepărtează cititorii de la literatura română. Ştii ce mi-a spus un prieten arhitect, care citeşte enorm, inclusiv literatură, când l-am îndemnat să „consume” şi autori români contemporani: de ce să risc, când pot merge la sigur cu cărţi ale unor străini premiaţi şi traduşi în zeci de limbi? Până la urmă l-am convins, i-am făcut cadou vreo trei titluri foarte bune, dar nu ştiu dacă, apoi, a rămas în zona noastră.

– Se încurajează mai degrabă notorietatea în detrimentul valorii? Dacă eşti popular, ai mai mult succes, chiar dacă eşti mediocru?

– Nu ştiu dacă se întâmplă asta la modul susţinut, dacă e un „proiect”, dar e evident că notoriii trec mai uşor. Acum, e ca şi cum aş vorbi de funie în pădurea spânzuraţilor, fiindcă, vreau-nu vreau, măcar la nivelul Timişoarei, am o notorietate generată de apariţia „pe sticlă” de atâţia ani, peste 22 de ani, săptămânal. Cum să scap de asta? Figura omului de la televizor care sunt se lipeşte de cea de scriitor; şi viceversa. Mă căznesc să-mi fac bine treaba şi la TV, şi în scris. Nu cred că am aere de vedetă, fiindcă nu sunt, nici nu vreau să fiu o vedetă. Dar, da, ştii şi tu, mai peste tot, în toate zonele, popularitatea bate calitatea. Nu în timp, însă. Timpul are grijă să îndrepte lucrurile, să dea – în cazul literaturii – textului ce îi e destinat: uitare sau viaţă.

– Poet, scriitor, jurnalist cultural.... Ce ai mai adăuga? Cum te descrii tu, Robert Şerban?

– Când văd înşiruirea asta parcă mă simt vinovat, zău! Pare că sunt o albinuţă hărnicuţă, care nu pridideşte cu zburatul, polenizatul şi cu făcutul mierii. Or, dragă Simona, eu m-aş descrie, mai degrabă, ca un băiat bun, căruia îi place să stea şi să citească, să scrie, să facă bine cât de mult poate. Ştiu, toată lumea face bine, sunt un ins care nici din contingent nu ies, nici original nu sunt.

– Aşadar, un poem curcubeu la propriu. Dacă ar fi să îl rescrii, crezi că ai alege aceleaşi culori pentru versuri? De ce ai scris în culori?

– Am scris poemul în cadrul unui festival. Cum nu ştiu să desenez şi să pictez – deşi iubesc artele vizuale şi sunt interesat de ele –, am făcut şi eu ce-am putut: am scris colorat. Fiecare vers cu altă culoare, aleasă aleatoriu, dar instinctiv am ţinut cont de cald-rece, de contrast. Poezia are culori diferite, chiar şi în cadrul aceluiaşi text, nu e monocromă. Poate că şi acest accent am vrut să-l pun, dar fără să fie ascuţit sau grav. M-am şi jucat cu cariocile copiilor mei, scriind despre copilăria mea.

– Şi în poem laşi ultimul gând (tot) poeziei. Rămâne valabilă dorinţa ta?

– Eu am fost convins că o să fiu împuşcat la Revoluţie, când eram soldat doar de trei luni şi abia împlinisem 19 ani. Mi-am scris atunci un mic testament, de un rând, în care lăsam totul poeziei. Nu ştiu dacă poezia a devenit bastonul meu de mareşal, dar sigur e glonţul care mă tot urmăreşte.