Toate ideologiile au avut, prioritar, în vizor definirea şi modelarea realităţii. Situaţia curentă nu diferă câtuşi de puţin. În funcţie de gradul de cultură al trompetelor, dar, mai ales, al eminenţelor cenuşii aparţinătoare unei doctrine, ideea de bază a rămas aceeaşi: proclamarea cunoaşterii adevărului, dezvoltarea unor metode de controlare a canonului admis şi, în cele din urmă, reprimarea socială a părerilor contrare sau doar „şovăitoare”. Dată fiind iradianţa mai degrabă negativă a termenului, noi am preluat şi elogiat concepţia lui Adrian Marino, care vorbeşte despre ideolog ca despre un „stadiu intermediar între filosoful sistematic şi eseistul superior”. Pe cale de consecinţă, ideologia, în versiunea ei literară, „este locul geometrie între sistemul rigid, închis, şi supleţea discursului eseistic: idei organizate, dar puternic personalizate şi liber formulate” (în RITL, 3/1985).

Căutând rezonabilitatea şi unghiul convenabil hermeneutic, ideologul, în accepţia de mai sus, va fi activ, fără oprire, în spirit meliorist, ajungând să confirme ideea lui Karl. J. Popper, după care „tot ceea ce este viu este în căutarea unei lumi mai bune”. Nu contează domeniul în care se manifestă atare dorinţă – gândul portant rezidă în configurarea şi personalizarea unui „program” sustenabil epistemologic, şi, dacă s-ar putea, captant pentru ceea ce englezul numeşte followers. Până aici, nimic fisurabil ca logică internă în elansarea viului spre propria-i stabilizare şi optimizare, într-o activitate numită de biologi homeostază. Problema apare atunci când neliniştea presupusă în asemenea proiect ia forme aberante în cazul animalelor, „descoperirile” în sensul adaptării ne uimesc şi astăzi, dar, la bipezii care suntem, modalităţile disruptive tind să înrudească, ciudat, ideea de consolidare cu aceea de sinucidere.

Nu-i vorbă, acuitatea definiţiei lui Marino se menţine în cele mai grave situaţii de climat contextuant, întrucât viaţa, ca şi produsul ei „premiant”, textul, îşi conjugă şi conjură forţele spre organizare şi personalizare liberă. Natura şi cultura nu s-au aliat niciodată în stare de beligeranţă adevărată, ci doar retorică; în cazurile de suspendare a corporalului, ca, să zicem, în anumite cărţi tulburătoare ale lui Castaneda sau în Secretul doctorului Honigberger (da, Eliade nu-l agrea deloc pe peruvian, dar am făcut alăturarea în virtutea forţei de insolitare), natura conflictului e tot în legătură cu zonele diverse de unde poate fi aproximat adevărul. Or, nu punctele de observaţie sunt contestabile, ci potenţialitatea delirantă a martorilor. Cu argumentaţii nu dramatic disjuncte, dar cu nişte concluzii egalmente şocante, de fiecare parte, putem sesiza faptul că s-a ajuns la descrierea arenei realităţii în termeni care nu ar fi surprins un gladiator contemporan ca Spartacus: cine se impune în luptă, indiferent de metode, va rezista, desigur, până la următoarea confruntare. Pe de o parte, din perspectiva „naturii”, avem imaginea unui mediu ostil nouă, cu dinţi şi gheare (cum zice Darwin, „nature, red in tooth and claw”), pe de alta, gustăm concatenările idilizante de tip castalian sau din genul microarmoniilor investigate de Virgil Nemoianu. Oricum am fi (pre)dispuşi de a vedea lucrurile pentru a le lua măsura după personalitatea noastră, o singură măsură pare adecvată, ea e presantă, chiar enervantă pentru scientist ca şi pentru utopiştii la fel de ataşaţi de „organizare”, dar nu din lumea noastră. Tot Popper exprimă, mai calmant-filosofic, esenţa failibilităţii oricărei ideologii: „Noi bănuim imensitatea ignoranţei noastre când contemplăm nemărginirea cerului înstelat. Mărimea universului nu este cea mai profundă cauză a ignoranţei noastre; este totuşi una dintre cauzele ei” (v. „Despre aşa-numitele izvoare ale cunoaşterii”, în K. R. Popper, În căutarea unei lumi mai bune, Humanitas, 1998, p. 63).

Ideologul, aşadar, e la mijloc de bine şi de rău, în sensul că îşi încordează forţele pentru a afirma ceva, situaţie în care construieşte masiv, se dovedeşte chiar inventiv, nu o dată ingenios şi, evident, va găsi followers. Pe de altă parte, ceea ce numea Marino personalizare poate fi înţeles atât în direcţie nobilă, cât şi sub specia perfidă a fundamentalismului. Personalizarea înseamnă, de bună seamă, accentuare, or apăsarea în exces pe nişte mecanisme socotite unicizante reprezintă o cale facilă spre fanatisme de tot felul. Desigur, am aproximat un risc la modul general, însă şi în cazul ideologiei literare tot de tact şi simţ al proporţiilor e vorba. Poţi edifica retoric proiectul tău meliorist, cu o condiţie simplă, concentrată tot într-o formulă a inevitabilului (când vine vorba de etică) Socrate: „Este mai bine să suferi nedreptatea decât să comiţi nedreptatea”. A propune, de pildă, ierarhii care rănesc, prin parti-pris-uri,sentimentele unor oameni altminteri de bună credinţă poate genera o replică în registru şi mai violent, şi atunci ne-am situa sub o zodie ideologică „darwinistă”.

Mai grav e să priveşti ideologul ca fiind situat dincolo de bine şi de rău. Cei cu apetit de reformatori radicali, aspect legitimat în palimpsest de ideea elecţiunii divine (vocaţia) asta îşi şi doresc: o plasare strategică care să transceandă implicaţiile etice ale chestiunii. În disputa străveche dintre failibilism şi scientism, ideologul tinde să apere cea de-a doua schemă mentală, spre a veni cu tabele şi normative formalizate din care nu a scăpat nimic din ceea ce este viu. Tocmai voinţa de atotcuprindere, ideea de a nu lăsa vreun item cât de mic la voia întâmplării (id est descoperibil de către un concurent) determină splendoarea, dar şi friabilitatea efortului cognitiv.

În mod normal, o revizitare a posibilităţilor semeţiei instruieşte şi rezolvă, mulţumitor, controversele iscate instantaneu când apare în discuţie ideea de pretenţie de cunoaştere. Gadamer îi spunea pretenţia de adevăr, ceea ce e cam acelaşi lucru. Dintre cele mai acute şi clare texte pe tema antagonismului modestie-semeţie se distinge pasajul în care Platon îşi pune „eroul” să povestească reacţiile în jurul decretării sale, de către oracolul din Delfi, drept cel mai înţelept om. Socrate ar vrea să dezmintă oracolul, mergând la unul dintre înţelepţii „omologaţi” de Cetate, spre a învăţa de la el. Comentariul spune multe, probabil aproape totul, despre limitele interpretării: „Într-adevăr eu sunt mai înţelept decât acest om: ce-i drept, nici unul dintre noi nu ştie ceva de valoare. El însă îşi închipuie că ştie ceva, şi nu ştie nimic. Nici eu nu ştiu nimic; dar nici nu îmi închipui că ştiu ceva” (Apărarea lui Socrate 21 D).

Învăţământul faţă cu ideologia. Problemele reale din sistemul educaţional pornesc de la malformarea cunoaşterii. La români, desconsiderarea, după 1948, a ierarhiilor furnizate de dascăli a creat şi perpetuat liste paralele de „merituoşi”, de multe ori aflaţi în conflict sângeros cu cerinţele minimale ale şcolii, fie ele de tip ştiinţific, fie în ordinea disciplinei. Inundarea programelor de studiu de învăţăturile marxiste a reprezentat, după toate analizele nepartinice, principala sursă a răului social şi economic. Ca să nu mai vorbim de consecinţa cea mai supărătoare: deteriorarea relaţiilor interumane. Inoculaţi cu virusul marxist al urii faţă de cel mai înzestrat genetic, indivizii au început să vieţuiască în suspiciune şi invidie, climat absolut anaerob pentru valorile umanismului clasic. Copiii n-au nici trecut, nici viitor”, spunea La Bruyčre, mod de a preciza că îi revine factorului educativ obligaţia de a le oferi aceste două lucruri. Or, ideologia marxistă a scos şi scoate manuale pline de mistificări, de unde trecutul poate apărea de nerecunoscut, ca în linia noastră Burebista-Ceauşescu, iar viitorul conţine numai fraze din care nu ai ce încropi în afară de o utopie.

Profesorul marxizant mi se pare una dintre cele mai pernicioase produse ale istoriei, pentru că răul pe care-l propagă, emanaţie a propriului set de complexe, se va traduce în îmbolnăvirea copilului „curat” descris de La Bruyčre cu maladia ca şi incurabilă a cruzimii. Unii dintre aceşti profesori s-au raliat la intelighentsia collabo, alţii au semănat vânt şi fără avantaje, din simplă cecitate, dar ambele categorii au contribuit, ai zice paradoxal, la naşterea onestului slogan Moarte intelectualilor! Printre cele mai toxice idei, ca răspândire şi aparent grad de bun simţ maximal, am pomeni doar două. Prima ar consta în a postula identitatea de patrimoniul genetic al tuturor fiinţelor umane. Cealaltă, la fel de „ştiinţifică” şi resentimentară, tinde să absolutizeze teoria conform căreia rezultatele şcolare ar fi în directă legătură cu avantajele economice ale mediului social. Nu trebuie să fii sociolog sau statistician ca să observi că e complet deplasat să susţii că un copil provenit din mediile sărace nu va reuşi vreodată să atingă poziţiile privilegiate rezervate, pasă-mi-te, copiilor cu „pedigree”. Civilizaţia liberală devine, astfel, în ochii tinerilor, un duşman, iar istoria ar trebui rescrisă cu brutalitate. Putem parcurge asemenea aberaţii într-un ghid al profesorului de la prestigioasa Bordas, din anii ‘80: „Se va arăta elevilor că în lume există două lagăre – unul imperialist şi antidemocratic (SUA) şi altul antiimperialist şi democratic (URSS), precizându-le scopurile: dominarea mondială prin sfărâmarea lagărului imperialist (SUA) şi, respectiv, lupta contra imperialismului şi fascismului, odată cu întărirea democraţiei (URSS)” (apud. J.-F. Revel, Cunoaşterea inutilă, Humanitas, p. 305). Inutil de adăugat, cred, că sentimentul antiamerican a rămas potent, chiar dacă bătrânul Tocqueville a lăsat nişte mărturii instructive, care s-ar cuveni citite de orice opinioman de astăzi.