Poet al gestului abrupt, lucid, Victor Rusu în volumul Stări şi accente pune în ecuaţie aporiile unui eu fragil, subtil, dominat de o spaimă abisală. Eclectismul său stilistic îşi trage sevele dintr-un modernism recontextualizat, susţinut de o semantică metaforică unitară, esenţială şi flexibilă care, hotărât lucru, îi ţine sub control limbajul poetic. Preocupat de anularea frontierei mobile dintre real şi imaginar, el aplică abil, în discursul auctorial, de tip cognitiv, derulat pe o diversitate de registre lirice, poetica reflexivităţii, validând, astfel, caracterul ambivalent al contrapunctului faţă de simulacrul angoasei efemerităţii, a trecerii timpului adică. Refugiul ontologic al poetului sub conul de lumină al mitului iubirii constituie, în perspectivă ludică, atât esenţa unei lecţii de supravieţuire, cât şi recuperarea, prin invocaţii sentimentale, a realităţii lumii desprinse ,,din noptatice oglinzi”: ,,Duhul femeii/ Şerpuieşte ca o albie de lumină/ Prin sufletul meu./ Parcă toate florile primăverii/ Îşi scutură petalele în sânge,/ Să-l aprindă în inimă,/ Ca într-o candelă/ Din altarul iubirii” (Ca o albie de lumină) şi: ,,Frumoasă eşti, femeia mea,/ Ca un răsărit de lună/ Ce incendiază undele lacului,/ Să scrie pe oglinzile lui/ Cu slove înfiorate/ de valuri,/ Imnuri de bucurie şi dragoste” (Imn). Chipul femeii-icoană (motivul recurent al volumului) e translatat spre o contemplaţie firească, dezvăluind bogăţia apoftegmatică a unui suflet împovărat de emoţie, purtător de recunoştinţă pentru rolul ce-l joacă aceasta în viaţa poetului şi al creaţiei poetice: ,,Rătăceşte-te în poezia mea,/ Ca într-un luminiş/ De silabe şi frunze,/ Ce te poate sfinţi,/ Cum se pierde privighetoarea/ În propriul ei cântec/ Ce-i volatilizează/ Carnea în triluri” (Ca privighetoarea) şi: ,,Poemele mele/ Clonează această iubire,/ Cu litere fără de umbră,/ Gravate direct/ Pe fruntea şi tâmplele tale,/ Cu litere de destin,/ De viaţă şi moarte” (Clonare); sau: ,,Ştii, doamnă, că ai zidit/ Pe umerii mei un schit/ Şi culori de rugi profane/ Ţi-au uitat ochii-n icoane?/ Dar tu iveşti peste schit/ Cer de aripi desfrunzit/ Şi vrei arşiţi să-l înghită/ Ca pe-o matcă părăsită” (Zidire).

Prin demersul său deschis spre autoconfigurare axiologică, Victor Rusu marchează cercurile non-imaginare ale unui labirint în care fiinţa poetică îşi arogă riscul de a-şi recupera identitatea pierdută în refluxul amintirilor ce revin laitmotivic, intens şi confesiv în substanţa poemelor: ,,Zac în străfundul meu, stratificate,/ Ca doinele străvechi într-un caval,/ Trăiri ce tot câştigă în carate./ Având iubirea sacru ideal,/ Mi-e sufletul album sentimental” (Rondelul amintirilor) şi, tot cu accente blagiene: ,,După orice înfrângere,/ Să ai înţelepciunea/ De a te întoarce în tine,/ În adâncul cel mai adânc,/ Cum apele se întorc,/ După revărsări şi potoape,/ La matca dintâi” (Regăsire).

Interacţiunea dintre demonul neliniştilor ancestrale care a ,,plâns lumină” (Numai dorul), provocată de ,,rugul de slove” (Versurile nopţii) şi poet, provocată prin sugestie mitică, nu este mimată, ci îngemănată ,,ca două pietre/ şlefuite în albia râului” (Ca două pietre) cu nesfârşirile existenţiale. Fireşte, este vorba aici de o cosmogonie care se înfăptuieşte prin travaliul creaţiei, mai cu seamă prin ,,punerea în abis” a viziunilor unui ,,chip cioplit” a cărui mască ,,să aibă conturul/ aripii, inimii, florii”: ,,Într-o zi, poate voi avea/ Mereu amânatul curaj/ Să fac să-ţi răsară chipul/ într-un colaj/ Cu o compoziţie aparte,/ Îmbinând aripi în zbor/ Şi petale brumate,/ Frunze în freamăt/ Şi stele căzute-n fântână” (Proiect de portret) şi: ,,Tot aşteptând/ Să-i devină dalta/ O prelungire a nervilor,/ Câte fecioare de piatră/ Bănuie cioplitorul, în stâncă!/ Şi câtă mâhnire-i e dată, apoi,/ Când dalta găseşte doar una” (Mâhnire).

Traiectul plăsmuirilor lui Victor Rusu, urmând extazele sibilinice ale unui imaginar poetic romantic trecut prin filtrul transcendental al ficţiunii, pune în rost, într-o atitudine de maximă concizie, sentimentul tulburător al ipseităţii, al întoarcerii sinelui către rostiri profunde, cathartice: ,,Precum un turn de fulgere trăznit,/ De umbra mea, de amintiri mă mai/ Pot rezema, de iele bântuit/ Şi mă cufund în mine, fără grai,/ Neliniştit precum un hoţ de cai” (Rondel uşor elegiac) şi ,,De tine-mi reazem fruntea ca de-o strană/ Când vreau, învins, să mă-ntâlnesc cu mine” (Strană).

Expresivitatea poemelor, degajând o tensiune poetică imanentă, cum observăm, este asigurată prin reliricizarea topicii în scopul verosimil de a le spori eufonia: ,,Sunt ca salca plângătoare,/ Care plânge până moare…/ Ca la scoică, pe-ascuns,/ Rănile perle-au ajuns” (Destin), deşi, în unele compoziţii, sonoritatea însăşi capătă tonuri baroce, de cristal; cuvântul, cu forţa lui magică de a spori sensul misterului scoţând în evidenţă măreţia revelaţiei de a aduce gândul din necunoscutul lăuntric, sublim, în cadenţa fiinţei care, astfel, reclamă instanţa lirică, dematerializarea eului afectat de trecerea poetului ,,în uitare”, aidoma râului în marea care ,,şterge/ din memoria apelor/ drumul corabiei” (Cum uită râul).

Lexemele (poezie, vers, rugă, tăcere, Dumnezeu, mama, aripa, lacrima, zborul, copacul, dorul, visul, pasărea etc.) definesc, într-un anumit fel, starea interioară a fiinţei poetice aflate în circumstanţa recuperării imediate a sinelui. Jocul poematic, oferit generos de realitatea cotidiană, chiar şi atunci când Victor Rusu îşi improvizează un univers al său, ficţional, în care fiinţa iubită devine o prezenţă destinală, se transfigurează într-o paradigmă estetică memorabilă: ,,Te aştept/ Şi aşteptarea/ Este un ţipăt continuu,/ Te aştept/ Şi ce frumos năluceşti/ în aşteptările mele” (Iubitei).