| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Meridianele textuluide Giancarlo PontiggiaGiancarlo Pontiggia (Seregno, 1952) este poet, critic literar şi traducător. În perioada 1977-1981 a fost redactor al revistei de poezie Niebo şi, în colaborare cu Enzo Di Mauro, a îngrijit, în 1978, pentru editura Feltrinelli, volumul La parola innamorata. Poeti nuovi. Împreună cu Paolo Lagazzi este responsabilul secţiunii Literatură italiană al revistei ALI (Edizioni del Bradipo), condusă de Gian Ruggero Manzoni, şi al revistei Poesia e Spiritualitŕ, condusă de Donatella Bisutti. Dintre traducerile sale din franceză amintim: La nouvelle Justine de Sade, Bagatelles pour un massacre de Céline, diversele versiuni ale lui Faune de Mallarmé, LEnfant de la haute mer de Supervielle, Charmes şi Mon Faust de Paul Valéry. Spre sfârşitul anului 1980, interesul său se mută spre clasici. Traduce din Pindar, Sallustius şi opera lui Rutilius Namatianus. Studiile sale de poetică şi critică literară au fost adunate în volumele Contro il Romanticismo (Medusa, 2002), Lo stadio di Nemea (Medusa & Vitali, 2013) şi Undici dialoghi sulla poesia (La Vita Felice, 2014). În 1998, pentru culegerea poetică Con parole remote, publicată de Editura Guanda, a primit Premiul Internaţional Eugenio Montale 1998. Culegerea Bosco del tempo (Editura Guanda, 2005) a primit, în anul 2006, premiile Camaiore, Metauro şi Dessě. Culegerea poetică Il moto delle cose (Mişcarea lucrurilor), din care publicăm traducerea în limba română a acestor poeme, a fost publicată, în august 2017, în colecţia Lo Specchio a prestigioasei edituri Mondadori din Milano. Această culegere a fost recompensată, în 2018, cu Premiul Pascoli şi cu Premiul Naţional de Poezie Antica Badia di San Savino şi a fost finalistă, în acelaşi an, la Premiul Viareggio şi la Premiul Carducci. Traducere şi prezentare: Elena Pîrvu
Semnele care au zburat, într-o zi, până la noi Semnele care au zburat, într-o zi, până la noi şi ne-au lovit; lucrurile care deja erau înainte de noi şi rămân, aproape nemuritoare, după; tot ceea ce a pus stăpânire pe ochii noştri şi şi-a întins pânzele către inimă, navigând printre stâncile de gânduri neaşteptate, de imagini ascunse, inaccesibile; emoţiile care ne-au tulburat, sentimentele care ne-au deranjat, legăturile fericite; zilele cu nori imenşi, indiferenţi, care ne-au împins spre malurile unei morţi prea multă vreme invocate nu au fost ele cele care ne-au legat de viaţă, de suverana, fizica, deliranta mişcare a lucrurilor? Viaţa, dar ce e viaţa. Şi ce e amărăciunea Viaţa, dar ce e viaţa. Şi ce e amărăciunea care te cuprinde pe neaşteptate, când, contemplând un cer care se mistuie dur, furios, întunecat, care apasă pe calota minţii, a ta, crezi că nimic, dar chiar nimic nu te-ar putea scăpa din această prăbuşire de ore care par zile, iar zilele, ani suspendaţi ca o eră lungă, vastă, nemuritoare sau când, privind fix o carte pe care o citeşti de prea mult timp, de acum, simţi că numele se fărâmiţează, unul câte unul, încăpăţânate, în pulbere de sunete şi de nimic, şi implori un simţ unic, puternic, un uimitor miracol care să lumineze întunericul cunoscut al minţii, a ta, din nou, care se terciuieşte în materii care se revarsă, necunoscute, figuri colorate ale lumii care în acest timp se retrage cu adio şi din nou adio şi simţi Şi te temi, iar în teamă te desparţi de fiecare lucru Şi te temi, iar în teamă te desparţi de fiecare lucru, şi chiar şi de cine îţi e mai drag; te temi, şi tremuri, şi nu îndrăzneşti să priveşti în afara ta, şi te închizi într-o încăpere de neîncredere şi de ranchiună. Şi simţi că nu ai obligaţii decât faţă de tine şi că fiecare act, fiecare gând sunt doar pentru a sta un pic mai mult, minte încăpăţânată, pe pământul muritorilor. Să fii viu, să fii, să exişti: doar la asta te gândeşti şi te gândeşti cum să ascunzi lumii oribilul tău secret: să stai, să stai mai mult decât poţi în lumea albastră, între ceruri şi pământuri, flori şi asfalturi, să stai oricum, chiar printre oameni pe care nu-i iubeşti, în oraşe mizere, apocaliptice, bolnav, schilod, să cerşeşti un pic din viaţa lor caldă, îmbătătoare. Şi ne-am născut Şi ne-am născut în viaţa care deja exista. Lucrurile existau, multele, extraordinarele lucruri, pe care punem mâna încet-încet. Şi noi priveam aerul care strălucea şi ploi, şi zăpezi şi sori care stagnau, indiferenţi, în dimineţile prea liniştite. Şi am privit, într-o zi, numele, cuvintele prime, necunoscute, care spun da şi nu, care oscilează între lucruri. Totul e natură, chiar şi sfârşitul Totul e natură, chiar şi sfârşitul sfârşitul, mai ales, răsuflarea care evadează din noi, sare, urcă, biruie jugul imens al timpului, apoi se loveşte, cade, se ascunde în înfăţişarea lucrurilor, fum, fugă, amprentă a ceea ce a fost, ultimul drum Merg să văd dacă dincolo e mai bine Merg să văd dacă dincolo e mai bine. Dar ce înseamnă mai bine? Liniştea mistică a celui care contemplă zidul gol al unei chilii sau zgomotul ameţitor al lumii? Dimineaţa când totul e început, suspendat la începutul lucrurilor sau după-amiaza, spre seară, când cerul pleacă şi ia cu el fiecare gând? Viaţa care străpunge, rapidă, chinuitoare, anii noştri sau sfârşitul, sfârşitul milos, care regenerează lumea? De ce eziţi, dacă te întreb? Cobori, pe străzi Cobori, pe străzi umede, întunecate, unde şi cerul e umbră. Străluceşte, vezi, uşa prin care treceai, într-o zi: pare adineauri. Şi deja te îndrepţi spre o uşă joasă, îngustă... Unde e lumina care îmi plăcea? spui şi te surprinzi la amintirea unui timp oarecare, a unei zile pierdute cu un oarecare nimic. O frunză, umilă O frunză, umilă, se clatină, coboară încet, prea încet simulează: pare o insulă care străluceşte, suspendată într-un albastru suveran, enorm, în al său fastuos, prea mult, cer. Oare să fie acesta, crezi, fericitul rămas-bun, docila despărţire? Dar întotdeauna te cuprinde o nelinişte de a exista, de a fi aici, în imperfectul în care suferă doar, poate, cine prea mult a vrut, sau vrea. |