| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Nu scrii niciodată cât iubeşti, nici nu spui!de Nora IugaInterviu realizat de Simona Preda ******* Spuneaţi la un moment dat că nu am ştiut niciodată cât de categoric e atuul seriozităţii asupra unei femei învăţate să se joace... Întrebarea mea este: de unde vine acest joc şi mai ales, de ce se joacă femeile? Este parte a senzualităţii? Nu numai femeile se joacă, în fiecare om există potenţe de râs şi de plâns. Seriozitatea la o femeie jucăuşă e pierzătoare, fiindcă riscă să lege un om prea multă vreme de ea. Şi eu nu ştiu cum or fi altele, dar mie îmi place libertatea! Nu cred că aici e vorba de senzualitate. Presupune scrisul (şi) o formă de ludic? Scriitorul scrie ce îi dictează creierul sau dispoziţia. Da, nu pot să neg că uneori forţezi registrul ludic să nu ţi se vadă eşecul. Mai este valabilă afirmaţia: Când vrei să scapi de o iubire, scrii o poezie? De ce? Este scrisul (şi) o terapie? Nu! Deşi marele Goethe spunea că dacă vrei să scapi de o iubire, scrii o poezie. Aş vrea să ne oprim puţin şi la Hipodrom (Polirom, 2020), cel mai nou roman al dumneavoastră. Cât e autobiografie, de fapt, în el? Hipodromul e sută la sută autobiografie în cartea asta nu e loc de minciună! Până şi cerul metafizic sunt convinsă că ne este dat pentru eternitate ca o patrie. Cât de greu este pentru un scriitor să scrie la persoana întâi? Nimic nu e mai uşor. E ca şi când aş vorbi cu taximetristul. Nimic nu te face să te dezvălui mai total decât un necunoscut. Este Sibiul mai mult decât un loc? Este o stare de spirit, o lume, un sentiment? Pentru mine e leagănul, unde o ursitoare bună a ştiut că aş fi fost foarte nefericită dacă îmi dădea ce mi-am dorit cel mai mult. Aşa mi-a lăsat răgazul de a aştepta. Undeva în roman este scrisă o frază care, vă mărturisesc, pe mine m-a impresionat într-un fel aparte: Nu există suferinţă mai mare decât să nu poţi arăta cât iubeşti. Cum arată scriitorii că iubesc? Arată ei altfel? Iubesc ei altfel? Nu scrii niciodată cât iubeşti, nici nu spui! Orice declaraţie e pierzătoare. Jovis calul alb din vitrină este un însoţitor de gânduri. Pe unde l-aţi dus, unde l-aţi plimbat de-a lungul vieţii? Îi spuneţi ceva adesea? Jovis mă duce numai în vis sau în ţara numită Imaginaria. Noi nu vorbim. Noi gândim. De ce a venit acum acest roman? De fapt, el când s-a scris în mintea dumneavoastră? Nu putea să se scrie decât după punct. Fiindcă punctul învie tot ce urmează după ce nu mai e. Care a fost primul sentiment atunci când l-aţi terminat? La sfârşit îţi iei zborul, călare pe calul alb spre Alfa Centauri cea mai apropiată lume de Soare, unde o să-l cunoşti pe Akhenaton. Lăsaţi-mă să visez lăsaţi-mă în pace! *****
în labirint aş putea să mă întorc nu mă amână nimic împrejur e un gard şi în mijloc un greier se ciocnesc din când în când două rotiţe de ceas şi-aş spune că a căzut o bilă câştigătoare în labirint poate asta e viaţa şi totuşi uneori un copac seamănă cu o mână întinsă aşteptând ceva mai omenesc şi este iar ieri totul este ieri de parcă am murit dinainte pe foaia albă golul ce oră de douăsprezece ori răsucită ca tirbuşonul în frica mea pământul şi măruntaiele lui numai patimă numai violenţă e o maşină de scris fără degete pe foaia albă golul începe să curgă şi-l cred pe dante mai mult decât burta căscată a calului sub pleoapele închise ochii mei nu citesc văd doar desenul aburului ieşind din mlaştină (Nora Iuga, poeme din volumul Opinii despre durere, reeditare Casa de pariuri literare, 2020) şi unghia trei oameni pe stradă nescrisele persecuţii cele trei stări ale materiei un ochi se uită prin microscop: spaimă şi furie nu-i foşnetul mării cearşafuri jilave simţite la fel şi unghia crescând ca un obelisc despre negul albastru nu această stare mă interesează nu această mereu lăcomie de dragoste şi nu mila de oameni sau afecţiunea pentru feţele mai urâte ca mine vreau să vorbesc despre negul albastru despre luceafărul rău pândind la tâmpla femeii când alăptându-şi copilul visa trei cai albi şi-o lampă de gaz răsturnată lipeşte-ţi o frunză pe faţă! ca un păianjen o mână te pipăie (orbii au obiceiul să-ţi caute pete secrete sub piele) ce visezi când şezi noaptea în albul cearşafului sugând din somn dulce laptele morţii? acolo sub carapace încetează de unde eşti atât de sigură că ei nu văd ce faci tu acolo sub carapace când eşti mereu în toate trupurile şi în toate ipostazele nimic nu se schimbă cu trecerea anilor decât această oribilă încreţire a pielii care pe cealaltă parte e netedă şi simte la 2 noaptea când tu stingi lumina şi te gândeşti că mă ustură gâtul de aerul tău după toate succesele şi celelalte accesorii de seducţie un ins anonim se întoarce în ascunzătoare aştepţi fără să fii îţi tremură mâna vreau şi nu eşti îmi deschei rochia vreau şi nu eşti nu pot să ajung mă ustură gâtul de aerul tău când văd crângul mă depărtez storurile sunt trase între euforie şi dezolare uşa batantă îmi trece înainte o fată frumoasă mă loveşte în moalele capului unde doarme creierul dus sub plăpumi de carne vorba dulce a unui bărbat se strecoară binişor octogenara îndoaie piciorul se întoarce pe burtă şi începe să toarcă sub calota mea e o mare erogenă valuri uriaşe mă împiedică să-mi găsesc ochelarii care mă constrâng la normalitate (Nora Iuga, poeme din volumul Alături cu drumu, Casa de pariuri literare, 2018) |