Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Seducătorul domn Moses şi seducătoarea Românie

        de Mihai Ghiţulescu

La începutul anului, când am aflat de apariţia în România a memoriilor ambasadorului Alfred Moses, am amânat să le citesc. Nu am mari aşteptări de la scrierile oamenilor de la Washington, dar despre asta poate voi povesti altădată. Pe la începutul toamnei, dimpotrivă, am deschis foarte hotărât cartea. Oricum iritat de marea disonanţă publică a vremurilor noastre, când mulţi parcă îşi uită gândurile de la o zi la alta, s-a întâmplat şi să-mi fac drum prin anii ’90 româneşti şi să mă gândesc la cât de grea e punerea lor în istorie. M-am dus la cartea unui fost ambasador american în România sperând să găsesc niscaiva repere. Şi nu m-am dus degeaba.

Alfred Moses a fost la post în România de la sfârşitul lui 1994 până la mijlocul lui 1997. Cunoştea însă destul de bine ţara, fiind de pe la mijlocul anilor ’70 până la căderea lui Ceauşescu „persoana de contact în Statele Unite pentru emigrarea evreilor români” (p. 37). Chiar dacă nu era „prea multă competiţie”, „persoana de contact” nu putea fi un oarecare. „Al Moses” făcea parte din Consiliul Comitetului Evreiesc American (în anii ’90 a ajuns chiar preşedinte) şi, ca asociat al unei mari firme de avocatură din Washington DC, cunoştea circuitele puterii americane. De altfel, partea de început a cărţii, privind perioada anterioară numirii ca ambasador, rezistă ca lucrare autonomă şi ar putea fi extinsă. Povestea plecării evreilor din România comunistă, aşa cum a spus-o Moses, merge pe lângă celebra „vânzare-cumpărare”, de care autorul spune că nu ştia în epocă, dar şerpuieşte prin politica americană, fiind strâns legată de o altă problemă faimoasă, cea a clauzei naţiunii celei mai favorizate. E o poveste în care alternează secvenţe din SUA şi RSR, în cea din urmă apărând ca personaj central, pe lângă Nicolae Ceauşescu, şi rabinul-şef Moses Rosen, liderul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti. E o personalitate căreia Alfred Moses i-a văzut clar părţile negative (megalomanie, oportunism ş.a.), dar a considerat că nu acestea au fost definitorii. „Se credea un autocrat de seamă şi se comporta ca atare”, „a făcut o înţelegere faustiană cu comuniştii”, dar „a fost un conducător fermecător şi plin de energie, care a menţinut în viaţă şi a susţinut comunitatea evreiască din România” (pp. 49-50). Una peste alta, Moses Rosen l-a fascinat pe Alfred Moses, aşa cum nu l-a mai fascinat decât... România.

Cu toate conexiunile sale la Washington, nefiind nici foreign service officer, nici direct implicat în politică (a lucrat doar în 1980-1981 ca special counsel al lui Jimmy Carter), Moses avea puţine şanse să obţină o numire ca ambasador. Totuşi, când şi-a propus să ajungă în fruntea misiunii de la Bucureşti, a făcut să se învârtă toate rotiţele necesare, arătând deja ceea ce, la finalul mandatului său, nişte oameni de afaceri americani aveau să numeasc㠄Moses Power” (p. 427).

Amintirile ambasadorului par scrise după însemnări din perioada cât a lucrat în România, cu adăugiri din memorie. Poate de aici destule erori factuale, de datare, de identificare (ca, de altfel, şi în schiţa istorică pentru publicul american). După mine, acestea ridică semne de întrebare asupra unor detalii ale poveştii, dar întăresc impresia de sinceritate a povestitorului. Deşi de cele mai multe ori e sceptic în receptarea mesajelor (şi se dovedeşte un maestru al antifrazei), se mai întâmplă ca americanul să spună ce a auzit de la români. Am simţit pe alocuri influenţa primului preşedinte postdecembrist, cum ar fi în schiţarea biografiei acestuia din anii ’80 (p. 428) şi relatarea „descoperirii” primului prim-ministru (p. 91). Deşi ansamblul tabloului nu e afectat, informaţiile punctuale necesită verificare. Jurnalul de Bucureşti trebuie primit ca o sursă specială, datorită statutului autorului, dar în niciun caz ca unică sursă. E foarte dens, fără a fi apăsător. Cititorul îi poate vedea pe cei doi preşedinţi români din anii ’90 în diverse ipostaze. Moses le recunoaşte ambilor meritele – parcă mai mult celui dintâi. Dar le şi vede limitele: primul nu putea (voia?) să scape de ideologia pe care o îmbrăţişase în tinereţe şi de retorica prăfuită; al doilea nu-şi putea depăşi condiţia de „Luftmensch” (p. 264). Pe lângă ei, apar mai toţi ceilalţi cu funcţii politice importante: un corupt domn „Rezolvă-Tot”, care spunea întotdeauna „da” şi credea c㠄toţi evreii se cunosc între ei” (p. 244); un preşedinte de cameră (viitor prim-ministru) apostrofat public de soţie pentru că uitase de ziua ei; un alt preşedinte de cameră, octogenar, legat cu sfoară la un pantof, stingher în biroul său somptuos; un prim-ministru, fost primar, care îl întreba pe ambasador cum să se îmbrace ş.a. Din State, avem un fost preşedinte plimbat prin Bucureşti cu o escortă de rackeţi; o primă doamnă, viitoare secretar de stat şi prezidenţiabil, ascultând cu admiraţie peroraţiile bătrâneşti ale preşedintelui român; un preşedinte în funcţie vorbind unei mulţimi adunate în bună parte pentru a primi suc gratis; mulţi alţi oficiali şi oameni de afaceri. O menţiune oficială pentru decanul corpului diplomatic, ambasadorul Zairului, care nu participa la evenimente oficiale pentru că nu avea costum.

Pe lângă secvenţele comice, sunt şi destule cu încărcătură emoţională puternică, în special vizitele ambasadorului în tot mai rarele şi mai micile comunităţi evreieşti, cu supravieţuitori ai Holocaustului rugându-se în sinagogi rămase din vremea tinereţii lor.

Cartea lui Alfred Moses ar fi meritat o traducere mai bună şi, eventual, o îngrijire a ediţiei româneşti. Unele greşeli sunt comice („Teoctistul”, p. 220), altele induc în eroare cititorul român cu privire la statutul unor oficiali americani (deputy/ under/assistant secretary of state), iar cele mai multe sunt stângăcii benigne, dar enervante de la un punct. Mi-a rămas în cap însă propoziţia „i-am convocat pe toţi miniştrii noi” (p. 364) – genul de formulare care ar putea trece drept gafă diplomatică. Poate ambasadorul sovietic în Bulgaria lui Jivkov să fi convocat membrii guvernului. Spre comparaţie, autorul a folosit ghilimelele când a scris c㠄secretarul de stat adjunct [deputy] Talbott «l-a convocat» pe ambasadorul României” (p. 416), deşi în acest caz nu ar fi fost chiar nepotrivit. Oricum, nu aş fi insistat asupra „convocării” dacă vorba nu ar fi avut o expresivitate involuntară.

La mijlocul anilor ’90, când românii aveau ca ţel admiterea în NATO – autorul a vorbit adesea de „lozinca NATO” –, ambasadorul SUA la Bucureşti nu avea cum să fie un simplu ambasador. Iar Alfred Moses pare să fi fost omul potrivit pentru rolul de super-ambasador. Dincolo de îndatoririle obişnuite, şi-a asumat, în bună măsură, şi rolul de ambasador al României la Washington, fapt recunoscut, se pare, şi de preşedintele român printr-o „stridentă declaraţie fals㔠(p. 247). Mai mult decât atât, văzând în ţelul NATO „un instrument eficace pentru a convinge România să facă lucrurile pe care oricum trebuia să le fac㔠(p. 139), a început să insiste pe lângă oficialii de la Bucureşti pentru reforma economică, încheierea de tratate cu Ungaria şi Ucraina, respectarea drepturilor omului ş.a. Astfel, şi-a asumat şi rolul de (cel puţin) consilier pentru mulţi, începând cu preşedintele. Creându-şi relaţii, intrări, influenţă, părea la un moment dat un „maestru al tuturor combinaţiilor”, deasupra tuturor din România. Detractorii de ocazie l-au şi acuzat că se comporta ca un „guvernator”. Totuşi, cu talentul său social, cu experienţa de la Washington şi cu cea mai mare putere a lumii în spate, Moses s-a văzut de multe ori blocat de felul de a „lucra” al românilor, care mai degrabă ziceau „Da, să trăiţi!” şi făceau cum voiau decât să obiecteze deschis şi să discute (cu o excepţie notabilă a primului preşedinte, care a răbufnit o dată). Era şi o „încâlcitură de relaţii [...] marcate de interese personale şi politice greu de înţeles pentru un străin”. În concluzie, „dacă accesul era total, atunci influenţa mea era indiscutabil mai mic㔠(p. 143). „N-am aflat niciodată dacă Guvernul României era incompetent sau prefăcut” (p. 308), scria legat de amânarea privatizării întreprinderilor de stat. În altă parte, a pomenit despre „obişnuita fanfaronadă româneasc㔠(p. 428).

De peste tot din amintirile lui Alfred Moses reiese un pragmatism sănătos. Acţionând aici cu „instrumentul NATO”, el a acţionat în interesul Statelor Unite, convins însă că şi România avea de câştigat. A fost mereu conştient că România nu putea adera „în primul val”, nu atât din cauza neîndeplinirii condiţiilor, cât din raţiuni de politică internă americană (administraţia Clinton nu putea forţa nota în Congres), iar atunci când acest lucru a devenit evident, chiar înainte de plecarea sa de la post, a vrut să se asigure că România îşi va continua drumul spre următorul „val” (aşa s-a constituit Parteneriatul Strategic).

Sunt multe nuanţe pe care le-am lăsat deoparte şi sper să revin asupra acestei cărţi. În ansamblu, cred că marea calitate a ambasadorului Moses este capacitatea de a sesiza ce e bine şi ce e rău, de a aprecia fără a idealiza şi de a critica fără a diaboliza. Personajele sale sunt toate cu bune şi cu rele – „personalitate isterică, dar cât se poate de onest㔠(p. 309), scria despre un prim-ministru –, iar autoironia e foarte frecventă. Acest fel de a cântări lucrurile vine probabil dintr-o matrice culturală şi trebuie să fi fost exersat multă vreme şi în diverse circumstanţe...

Totuşi, misiunea în România pare să fi fost examenul vieţii sale, pentru că a găsit ţara „înşelătoare în privinţa călduroasei ei primiri, mistificatoare în opacitatea sa şi frustrantă în reticenţa sa de a întări cuvintele prin fapte”. „România e seducătoare”. „România strigă după ajutor agăţată de corzile inimii tale, făcându-i şi pe diplomaţi să-şi piardă obiectivitatea”. Putem vedea în Jurnal că asta l-a enervat în mai multe rânduri, dar a trecut peste dacă după douăzeci de ani a scris: „În timp, am ajuns să înţeleg că şarmul era ceva tipic românesc” (pp. 143-144).

© 2007 Revista Ramuri