Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








cronica literară

        de Gabriela Gheorghişor

Poezie maximalistă

Mariana Codruţ, Pulsul nu poate fi minimalist, Editura Paralela 45, Piteşti, 2019

Noul volum de versuri al Marianei
Codruţ, Pulsul nu poate fi minimalist, este, după cum sugerează şi titlul, un fel de manifest al poeziei maximaliste. Dacă Mariana Marin scria cândva c㠄Vremea poemului înalt, ameţitor,/ a trecut“, Mariana Codruţ, în plină epocă a postmodernităţii, a gândirii slabe, pledează pentru arta „înaltă“, de o intensitate şi o profunzime ameţitoare: „şi ce dacă voi spuneţi/ că arta înaltă nu mai este inima lumii,/ că în inima lumii Dumnezeu a murit?/ cu un copac de cristal în piept/ eu merg înainte spre moarte“ (copacul de cristal).

Altfel, aşa cum scriam cândva, autoarea seamănă, prin amestecul de sensibilitate ultragiată şi de luciditate tăioasă, cu Mariana Marin. Oricum, mai mult decât cu Angela Marinescu, a cărei poetică a visceralităţii pare reluată de Mariana Codruţ în Poezia vine din sex. Dar, dincolo de declaraţia peremptorie c㠄poezia cu majusculă/ vine din sex“, poeta din Iaşi nu face din propriul sânge o plasă neagră prin care să treacă lumea şi poezia. Dac㠄poezia cu majusculă/ vine atât de mult din sex/ (...)/ încât poetul/ nici nu prea simte nevoia/ să vorbească despre sex“, nu acelaşi lucru se poate spune despre poezia Angelei Marinescu, în care se vorbeşte întotdeauna despre corp, boală, sexualitate/ senzualitate. Prima secţiune din Pulsul nu poate fi minimalist adună o serie de „arte poetice“, de reflecţii asupra rostului poeziei: „nebunia poeziei e mai mare/ decât nebunia banilor a sexului/ a minciunii – religii eterne“ (poezia invincibilă a lumilor); „poezia e şoc/ precum crima adolescentului din vecini/ pe care nu-l credeai în stare de crimă./ (...) toporul decapitând obişnuinţa“ (un posibil portret al poeziei); „dar raza ochiului ei e atât de subţire/ încât nici nu simţi când capul ţi-l taie/ lăsându-l la locul lui“ (un alt fel de portret al poeziei); „ea – ca şi libertatea – e o agresiune:/ vârful de oţel al unei lănci/ împlântate în inima păcii cotidiene“ (frumuseţea e o agresiune); „poezia e verticala sângelui tău vizionar“ (verticala sângelui). Astfel de definiţii (metaforice) ale poeziei amintesc de poeticile avangardei (frumuseţea convulsivă a suprarealiştilor, vizionarismul expresionist născut din ţipăt etc.). Cu toate acestea, Mariana Codruţ nu scrie o poezie de tip neoavangardist, iar crâmpeiele de viziune care-i străbat uneori versurile nu-i transformă poezia, îndeosebi cristalină, într-un scenariu suprarealist cu imagistică şocantă sau într-o pictură expresionistă cu tuşe groase. Mai degrabă, poeta are în vedere sensul general (şi fundamental) al artei sau al literaturii, acela de a tulbura, prin problematică şi expresie, sufletul omului, despre care glosa Kafka, într-o scrisoare către un prieten: ,,Cred că ar trebui să citim doar acele cărţi care ne rănesc şi ne înjunghie. Dacă o carte pe care o citim nu ne trezeşte cu o lovitură în cap, pentru ce o mai citim? (…) O carte trebuie să fie toporul pentru marea îngheţată din interiorul nostru“ (s. n.). În ceea ce priveşte expresia, Mariana Codruţ urmăreşte o poetică a limpezimii, trăind angoasa căutării cuvântului ce exprimă adevărul interior: „când însă nu găsesc claritatea,/ cuvintele capabile să prindă în plasă/ corpul diafan şi dur totodată/ al unei tensiuni interioare,/ sunt ca insul rătăcit în labirint: caută ieşirea plin de angoasă fiindcă/ nu iubeşte bâiguiala oraculară/ a liniilor“ (despre ieşirea din labirint).

Deşi scrie o poezie autoscopică, Mariana Codruţ ştie că poezia majoră trebuie să depăşească limita biografismului („numele e o limită, faţa e o limită,/ toată fiinţa mea e o limită“), atingând problemele generale ale condiţiei umane: „doar eu în miezul meu (în care-mi uit/ numele, faţa, întreaga fiinţă),/ când trag propria lume din mine/ milimetru cu milimetru,/ cum face păianjenul/ cu pânza din pântecul lui ca să trăiască,/ simt că toate-s altfel“ (nu toţi suntem egali în faţa ficţiunii). Moda minimalismului biografist reprezintă ţinta polemică a volumului. Pulsul poeziei „nu poate fi minimalist, doar vorbeşte/ despre atâtea lucruri majore: iubire,/ singurătate, noapte, zi…“ (pulsul e o lentilă care narează).

În celelalte secţiuni ale cărţii, poeta scrie despre „raza singurătăţii sociale“ care „te face nevăzut“, despre „puterea inimii“ ca „sfânt graal“, despre încrederea în autonomia gândirii („există doar propriul cap“), despre iluminarea generată de frică, despre „nemângâiaţii“ care îşi duc „singuri în braţe/ trupul spre moarte“, despre contemplarea naturii ca strategie de supravieţuire, despre noapte ca moment de întoarcere la sine, în „ţinuturile interioare“ întunecate, despre obstacolele din calea libertăţii, despre nostalgia naturaleţii, despre amintirile zilelor fericite din copilările, despre beatitudinea estivală. În ciclul care încheie Pulsul nu poate fi minimalist, numit dintr-o istorie cinică, Mariana Codruţ propune (nu e prima dată când o face) poeme ironic-sarcastice, de atitudine socială şi civică.

Pulsul nu poate fi minimalist conţine o poezie deopotrivă simplă şi complexă, într-o tonalitate gravă şi radicală, proprie unei poete din categoria sufletelor tari, obsedate de ideal.

O poezie a contrariilor

Ion Pop, Lista de aşteptare, Editura Limes, Floreşti, 2019

În Lista de aşteptare, cel mai recent volum
de versuri semnat de Ion Pop, obsesia morţii devine motorul poetic al unei lucidităţi confruntate cu starea de criză şi intrate într-un program de self-educaţie stoică. Împăcarea cu gândul inevitabilului nu e deloc uşoară, iar din această tensiune a spiritului se naşte poezia. Una cerebrală, cu referinţe livreşti, nelipsită însă de o frisonantă autenticitate. În cazul lui Ion Pop, cultura, fiind a doua natură, nu artificializează poemele, ci le potenţează dramatismul, într-un mod rafinat şi memorabil.

Spre deosebire de Casa scărilor, în care „lecţiile de anatomie“ a poeziei aveau un accentuat scop polemic la adresa poeticii şi atitudinii tinerelor generaţii, în Lista de aşteptare scade vitalitatea agonală şi creşte melancolia crepusculară. Ductus-ul polemic se concretizează însă, aici, în majuscularea unor cuvinte, ca urmare a reproşului unui recenzent „că «unele tehnici, imagini şi teme (precum/ sângele, durerea, moartea, cu variantele lor)/ nu mai au trecere în poezia recent㻓. Ironia şi auto-ironia sunt, în continuare, arme artistice redutabile în coliziunea cu realitatea, fie că e vorba de raportul cu ceilalţi, fie cu propriul scris: „Aşadar, filologi, – pe locuri,/ fiţi gata, se învecheşte vocabularul,/ e nevoie deja/ de-un glosar (de ce nu,/ şi de-un «Ion Pop pe înţelesul copiilor»)“ (Am aflat, nu de mult). De regulă, poemele pleacă de la un fapt divers, de la un amănunt autobiografic banal (de pildă, lista de aşteptare pentru un tv. color în timpul comunismului, un control oftalmologic, o pană de cauciuc a autobuzului, o vizită în satul natal, curăţarea unui măr ş.a.), pentru a se ridica la nivelul superior al meditaţiei pe teme grave: moartea, dualitatea fiinţei, starea naţiei, viaţa de apoi, înălţarea în lumină (v. Lista de aşteptare, Doi ochi, Mergând pe jos, Strada, Curăţind un măr etc.). În acest volum, cele mai percutante sunt construcţiile poetice narative, destul de ample, nişte scenarii ale cotidianului în care se insinuează treptat fiorul metafizic sau elementul mitico-simbolic. Plimbările prin decorurile familiare, ale oraşului sau ale localităţii de baştină, nu doar înregistrează imagini ale anodinului (în Mergând pe jos: nişte trecători făcându-şi semnul crucii în faţa bisericii, nişte copii jucând şotron, un ins care comentează buruienos politica, un steag tricolor decolorat, atârnat de-un zid), ci se metamorfozează în incursiuni interioare, în sondări ale sufletului şi ale memoriei: „Păşesc/ puţin obosit, către capătul satului,/ în ultima casă locuia – ce întâmplare! – chiar Moaşa/ care m-a scos din Mama, – îmi mai taie, iată,/ încă o dată, cordonul însângerat, mă lasă liber, liber,/ aş putea să mă înalţ ca un zmeu în văzduh,/ pot să înaintez din nou spre Cristelniţ㓠(Strada). Uneori, nu din superbie romantică, ci din durere şi disperare, poetul se plasează în povestea martirajului christic ori a sfântului decapitat. În acest mod, mediat cultural, se poate ruga cu patos: „O, Eli, Eli, încep să mă tem de fapt/ că nici nu mă poţi auzi, că strig în zadar./ Mă cam strâng ramele, simt că nimburile/ sunt prea fierbinţi, iar tu, stea iubită/ şi Tu, Mărită Doamnă a noastră,/ vă uitaţi la mine/ ca la un biet nenorocit. Stau şi eu aşa,/ cu capul tăiat în mână,/ să-mi lumineze drumul“ (Înlocuirea).

Spaima de moarte se asociază şi cu îngrijorarea privind propria postumitate, sporind energia discursivă: „Să mă grăbesc să vorbesc, – să aud,/ să spun că există/ apa şi sarea, ion pop, frunzele, norii,/ Mozart şi câinele lui – şi încă, şi încă. Să se audă,/ măcar încă o clipă./ Va veni vremea când nu vom şti,/ nu vor şti că au fost“ (Să mă grăbesc). Ion Pop încearcă să-şi povesteasc㠄eternitatea“ cu o „distanţă reflexivă“, cu „o străină gură“, fiindcă se teme tocmai de muţenia eternităţii: „Dar tare mă tem, mi-e frică tare/ că nu-mi voi mai găsi gura“ (Deocamdată, eternitatea).

Lista de aşteptare dovedeşte, o dată în plus, viabilitatea unei poezii a îmbinării complexe a contrariilor: elegiacul şi ironia, derizoriul şi metafizicul, livrescul şi autenticitatea. Ion Pop rămâne un spirit viu şi un bun exemplu pentru cei (tineri) deja obosiţi sau morţi artistic.

© 2007 Revista Ramuri