Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Pasiune pe portativ

        de Simona Preda

Volumul semnat de Pauline Delabroy-Allard – un roman scurt şi dens, alegerea României pentru premiul Goncourt 2018 – reprezintă o cameră de ecou a unei stări de pasiune. Construit cu minuţiozitate, scris cu o mână sigură, romanul conţine multă muzică, e ca un poem de iubire, un recitativ pe două voci între două femei, mai exact, între două sensibilităţi. Undeva, indiferent de sexul protagoniştilor, pasiunea rămâne aceeaşi, iar homosexualitatea nu pare a fi tuşa dominantă, întrucât romanul ar fi stat la fel de bine în articulaţia sa şi dacă ar fi fost vorba despre doi bărbaţi sau un bărbat şi o femeie.

Subiectul romanului e aparent banal – o profesoară trecută de prima tinereţe, separată, cu o fiică, întâlneşte o tânără originală, tulburătoare, violonistă. „Povestea asta este despre Sarah, despre frumuseţea ei inedită.” Se înfiripă între cele două o relaţie pasională la Paris şi la ţărmul mării în Marsilia. „Duc o viaţă pe care nu aveam de gând să o duc. (...) Nu aştept nimic, pe nimeni. (...) Mă străduiesc să îmi trăiesc viaţa. Nu o trăiesc cu adevărat.” Ea, cea care realizează fără voia ei un adevărat clivaj în viaţa naratoarei, a apărut într-un anotimp cu „ploi torenţiale, cu miros de asfalt umed în care în aer pluteşte un soi de uşurătate, un suflu de bucurie care fredonează despre cât de fragil e totul” şi face ca lucrurile până atunci aparent banale şi monotone să respire brusc o cu totul altă conotaţie.

Romanul este construit în două părţi, prima – cea referitoare la întâlnirea dintre cele două femei – pare a fi o singură frază, în care cuvintele ţâşnesc aidoma unui mănunchi, obsesive, repetate, rostogolite, ca într-o spirală ascendentă. Totul aici este iradiat de o bucurie devorantă, este o frazare recurentă şi hipnotică, este con fuoco. Partea a doua seamănă mai degrabă cu un exil, este o disoluţie, o tragedie cu o muzicalitate diferită, o fugă solitară la Trieste. Este o scriere ce alunecă, este descendentă şi ambiguă pe alocuri. Sarah se îmbolnăveşte şi imaginea profilului ei în suferinţă înlocuieşte vivacitatea din prima parte. Apar fisuri în pasiune. Dorinţa de a o părăsi pe Sarah se suprapune cu dorul şi dependenţa de ea. Este o alegorie a unui final de iubire. Capitolele devin mai lungi, ritmul se încetineşte, suflul scade. Uraganul a trecut, este acum peisajul dezolării, al angoasei. Pasiunea nu este făcută să dureze pentru că este devoratoare şi sufocantă, aşa că fie dispare, fie se transformă în ceva mai rezonabil, mai locuibil. Finalul lasă loc posibilelor interpretări, nu duce la o concretizare. Este partea lentă, con dolore.

Sarah este exuberantă, veselă, un vârtej, o furtună care fumează şi gesticulează mult. De altfel, felul în care este scris şi construcţia personajului principal – Sarah – reprezintă punctele forte ale romanului. Sarah „vorbeşte tare, repede, glumeşte, foloseşte cuvinte vulgare, râde” şi îşi poartă viaţa într-o valiză, între concerte, avioane, trenuri şi absenţe. După ce o cunoaşte, naratoarea devine suspendată până la următoarea întâlnire, iar timpul ei interior se scindează în înainte şi după Sarah. Viaţa cu Sarah este obositoare, viaţa fără ea este imposibilă.

Adesea, naratoarea se agaţă de realitate ca şi cum ar avea nevoie de o plasă de siguranţă pentru a nu se pierde, atât de devastatoare este prezenţa violonistei în viaţa ei. Prin urmare, inserează în contextul textului paragrafe, definiţii din dicţionar, tuşe ale realităţii concrete, toate cu rol de catharsis, de racordare în faţa cotidianului. „Mirosul de sulf (de chibrit ars) devine de-acum înainte mirosul mărturisirii care eliberează, mirosul adevărului dezgolit, aşezat în faţa mea ca un cadou.” Apoi urmează inserţiile: „Sulful este un element al grupului de calcogeni (...) Este elementul chimic cu numărul atomic 16. Are simbolul S”.

Există momente de tensiune, de criză, există lacrimi şi argumente, iar la sfârşit, moartea trânteşte uşa ca într-o tragedie. Absenţa şi lipsa femeii-pasiune concurează cu tentaţia absenţei fiinţei. Este un roman în mişcare, fluent, între Paris şi provincie, o muzică suavă din Beethoven şi Schubert, presărată cu inserţii teatrale sau din poeme literare. Finalul stă sub semnul sensului dat de Annie Ernaux – citată ca motto în debutul romanului –„Va fi doar liniştea şi nici un cuvânt care să o spună”, iar autoarea – de dragul jocului ambiguităţii şi al ludicului pasiunii – refuză să dea o cheie interpretativă care să o reaşeze pe naratoare (sau pe Sarah) într-o odihnitoare schemă a ordinii.

 

© 2007 Revista Ramuri