Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Lui Gregorian sufletul i s-a scurs prin degete în culori

        de Cătălin Davidescu

Nu îl mai văzusem de multă vreme, nu ştiu de ce. Probabil subconştientul refuza să întâlnească pe altcineva. Îl ştiam dintotdeauna şi imaginaţia mea îi conturase, progresiv, pe măsură ce creşteam, un portret care ajunsese odată cu mine la maturitate. Din copilărie încă, el îmi spunea „Moşule”. Nu ştiu de ce, poate pentru că am fost un copil destul de cuminte. Eu îl numeam „Grigoriţă”. La un moment dat, târziu, el a continuat să-mi spună Moşule, dar eu nu am mai putut să-i spun decât Gregorian. Descoperisem între timp, treptat, despre prietenul meu cu mult mai mare, care ar fi putut să-mi fie părinte, ce face. Dacă la început ştiam că face păpuşi, ceea ce, pentru un copil e cool, dar nu e nimic special, pentru că şi el poate să deseneze sau să facă păpuşi, când am ajuns în lumea artei, am început să-i modific portretul. Aş fi putut să fac asta mai demult, când îmi desena planşele pentru orele de desen, sau atunci când mă găsea fumând pe ascuns şi nu îmi făcea observaţie, nici nu mă spunea părinţilor.

Ştiu sigur că Grigoriţă a devenit pentru mine Gregorian în momentul când am început să înţeleg că prietenul meu face ceva special, e altfel decât noi. Am descoperit cu uimire, ceea ce de fapt ştiam fără să ştiu, că prietenul meu mai mare este artist. Nu mai ţin minte cât de impresionat am fost de palmaresul premiilor şi recunoaşterilor sale, cred că nu! Nici de faptul că, atunci, conducea o breaslă, aceea a artiştilor care avea o vizibilitate în Craiova, mult mai mare decât acum. Abia când am început să scriu despre el m-am gândit la celălalt Gregorian. E tare greu să vorbeşti despre cineva care îţi este atât de aproape. Cred că niciodată nu aş fi putut scrie un text exegetic despre ai mei. Despre el, nu despre el, despre creaţia lui, am scris de mai multe ori şi am făcut-o ca pe un exerciţiu de despărţire a apelor. Aşadar, acum îmi dau seama că am făcut-o mai mult pentru mine decât pentru el. Erau încercările mele de maturizare sau, poate, de reaşezare a prieteniei noastre pe noile mele făgaşuri. Sunt convins că înţelegea şi mustăcea în sinea lui de toate aceste tulburări din mintea mea.

Vorbeam multe, mai mult eu, aşa mă obişnuisem din copilărie, dar ceea ce mă impresiona era faptul că niciodată nu încerca să judece sau să îmi impună punctul lui de vedere. Uneori mă enerva şi îi spuneam că se vede că e „copil de popă”. Râdea, beam câte un pahar şi, mai târziu, după ce îmi mai amorţea năduful, găsea un pretext să readucă discuţia acolo de unde se rupsese. Atunci începea să-mi povestească despre el, aparent fără legătură cu ceea ce vorbisem anterior. Târziu, după ce plecam de la atelier sau poate după zile bune, realizam că de fapt amintirile lui erau un răspuns gingaş ascuns la problemele mele. Orice pretext era bun dacă în final, cu ochii un pic mai grei, înţelegeam ceea ce nu voiam să înţeleg de la început.

Apoi, şirul nesfârşit de poveşti din tinereţea lui atât de neliniştită: cum păcălea fetele mai neîncrezătoare şi le ducea acasă, la Scăieşti, pentru a le convinge mai repede de bunele lui intenţii, cum se mânia preoteasa, mama lui, care era mai iute din fire, când îşi dădea seama de adevăratele lui intenţii şi câte altele. Cred că am vorbit cu el despre fete cât nu am vorbit cu nimeni. Nu am avut însă niciodată sentimentul că vorbesc cu cineva mai mare decât mine. Tot ce vorbeam cu cei de vârsta mea puteam să le discut şi cu el fără nicio reţinere. Cred că avea puterea de a-i înţelege pe cei pe care îşi dorea să-i înţeleagă sau poate avea în pachetul său genetic harul tinereţii.

Ştiu sigur că nu era modest, în pofida a tot ceea ce credeau unii sau alţii şi a ceea ce, uneori, chiar el îi încuraja să înţeleagă. Cred că îşi cunoştea bine valoarea, dar ceea ce îl împiedica să şi-o afirme era o formă de timiditate, sau nu, un bun simţ nativ în exces. Dacă îi privim atent lucrările, indiferent că e vorba de păpuşi, decoruri sau tablouri, toate respiră aerul unei nobleţi discrete pe lângă care rişti să treci fără să o remarci. Deşi sună banal, în ceea ce îl priveşte, sunt convins acum că cel mai adevărat şi cel mai viu portret al lui este opera, pentru că sufletul i s-a scurs prin degete în lucrări. Este ceea ce nimeni nu-i mai poate lua.

Nr. 06 / 2019
Şedinţa Comitetului Director al  Uniunii Scriitorilor din România din data de 18 aprilie 2019

Concurs de burse de creaţie literară pentru tinerii scriitori iniţiat de Uniunea Scriitorilor din România

Festivalul de Poezie „Patrel Berceanu”

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Gândirea comme il faut. La noi ajută, antifrastic, I. L. Caragiale
de Gabriel Coşoveanu

Premiul Naţional de Poezie „Lucian Blaga“, ediţia a III-a, 2019

Blaga şi Clujul
de Adrian Popescu

Săvîrşeşte lucruri socotite minore (1)
de Gheorghe Grigurcu

Un pas mic, dar periculos
de Nicolae Prelipceanu

Stimate tovarăşe Ion Traian Ştefănescu,
de Mihai Ghiţulescu

Lenin – tătucul lui Stalin şi „ochii albaştri ai Revoluţiei”
de Cristian Pătrăşconiu

Ciorba vrăjitoarelor
de Dumitru Ungureanu

Un Don Quijote cu trăiri de pustnic rus
de Simona Preda

Visele şi călătoriile
de Daniela Micu

Băsmuind postmodern la „Paştele Cailor”
de Gabriel Nedelea

Corporalitate
de Gabriela Gheorghişor

Literatura după 9/11
de Alexandru Oraviţan

Episoade reale şi fantastice
de Aura Dogaru

Fluiditate stilistică şi estetizarea emoţiei în poezia lui Eugen Barz
de Mihaela I. Rădulescu

Iubiri nepământene

In memoriam Micaela Ghiţescu

Poezie
de Valentin Talpalaru

Poezie
de Ionuţ Orăscu

Două inimi
de Haricleea Nicolau

Casa mea-i un cântec
de Daniela Firescu


de Dante Maffia

Strategii de disociere în criza identităţii
de Gabriela Rusu-Păsărin

Monsieur Karenin
de Vesna Goldsworthy

Lui Gregorian sufletul i s-a scurs prin degete în culori
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri