| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Valentin Talpalaru23 Cerul nu e perfect, e aşa cu părţile lui bune pe care nu le vezi niciodată şi spărtura aceea prin care curg semnele iată ele s-au adunat la capătul uliţei acolo pe unde se strecoară pe furiş timpul. De când poate vorbi aerul? m-am întrebat pe prispele caselor se strânseseră umbrele cu care încercam să încropesc o poveste. Totul era să încep. Mă apropiam şovăielnic, căutând în minte cuvântul de început dar drumul spre ele nu se scurta niciodată. Iată, moş Trifan îşi plânge copiii pe care nu i-a avut încât a ajuns să numească pomii din curte cu numele lor şi merii şi perii se pregătesc de botez. Degeaba ciuleam urechile, nimic nu se auzea de dincolo, de peste gard parcă aerul topea vorbele şi le trimitea înapoi ca pe nişte lacrimi celui care vorbise. Voi merge la următoarea poveste mi-am spus. Dar asta era şi mai tristă cu bătrânul care pierduse o mână şi aştepta să-i crească la loc muind zilnic ciotul în apa iazului din curte. Era mâna pe care visa să pună inelul iubirii şi Ea nu mai avea timp să aştepte: pur şi simplu murea. Cândva fusese şi aici o poveste în casa asta părăsită din care au fugit şi şoarecii, şi umbrele confuze. Să plecăm mai repede, povestea nu e pentru cei de aici. Astfel, care o pasăre care un vierme am ajuns la capăt şi nicio poveste nu mai începuse. Dar la capătul uliţei se mutase din nou casa lui moş Trifan cel care îşi plângea copiii pe care nu i-a avut niciodată şi liniştea era ca un cântec de leagăn. 24 Draga mea am uitat ce trebuia să-ţi spun. Am în mână o lumânare pentru sufletul crinului şi încerc să conving păianjenul să mergem la teatru se joacă finalul tuturor pieselor după aceea vom ofta uşuraţi şi ne vom juca cu baloanele. Sigur trebuie să-ţi spun ceva important o stea face semne disperată dar ce pot eu pricepe de aici: orice stea visează să cadă împreună cu cineva până în fundul pământului şi să-l abandoneze acolo iar cei care o văd îşi pun imediat o dorinţă. Cred că asta voiam să-ţi spun: iar am ratat existenţa asta. 25 Noi suntem ochelarii prin care cineva priveşte mai departe decât vă imaginaţi şi mai adânc. Din spate, cineva de pildă, ne fixează dioptriile pentru moarte şi atunci toată lumea intră în panică: nimeni nu ştie cum se moare mai bine şi plângem şi ne rupem pânzele de paing în care ne-am născut apoi unul: să-i fie ţărâna uşoară şi toată lumea e mulţumită şi se linişteşte dintr-o dată. Sau ne pune dioptrii pentru înviat şi atunci ne împărţim ca în hoţii şi vardiştii: ala bala tu eşti mort ala bala tu eşti viu restul nu vă mai jucaţi cei morţi, bineînţeles învie şi fac în ciudă celor vii care nu mai pot învia, timp în care ceilalţi se plictisesc de moarte. Atunci Marele Orb plictisit de un joc pe care nu-l înţelege şi pe care îl joacă din voinţa celui din spatele lui sătul de hărmălaie, face un pas în spate dărâmând ca într-un joc de domino toţi orbii din care ne tragem privirile. 27 Stau de cealaltă parte a mea şi între noi e iubirea ca o apă care curge de jos în sus lângă care fâlfâie din aripi murdare amoraşi, scot limba şi ne îngână gravi ba tu ba tu ba tu. Mă privesc în ochi cum pot unul aici altul dincolo şi aş face primul gestul cu toate că între noi iubirea despre care filosofii spuneau că ehe, ştiu ei ce-i aia are un iz, o miasmă ca şi cum ar veni din chiar moartea unei inimi. |