Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Visele şi călătoriile

        de Daniela Micu

Jurnalul lui Nikos Kazantzakis este rodul a două călătorii petrecute la distanţă de douăzeci şi doi de ani între ele: prima, întreprinsă de unul singur în anul 1935, iar a doua, împreună cu soţia sa, Eleni Kazantzakis, pe care moartea lui o încheie neaşteptat în Freiburg, în 1957. Surprinzător la acest jurnal de călătorie este faptul că anunţă unele dintre cele mai importante idei pentru antropologia următoarei jumătăţi de secol şi nu numai.

Călătoria de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial se află sub semnul subtilului şi sub impresia schimbării modului scriitorului de a se raporta la divinitate, chiar al răsturnării propriului Dumnezeu. Dacă până la plecarea sa în Asia autorul împărtăşea mai ales concepţii budiste – „Şi Buddha a ajuns să fie pentru mine zeul cel mai mare pe care l-am iubit şi mi l-am aşezat dinainte drept model. Să-ţi negi cele cinci simţuri, să-ţi goleşti măruntaiele. Să nu iubeşti nimic, să nu doreşti nimic, să nu speri nimic. Să sufli peste lume şi să se stingă.” (p. 8) –, o revelaţie face ca acesta să capete o nouă perspectivă şi să configureze un nou instrument de percepţie a lumii. Este vorba despre „Epaphos”/ „atingerea”, care devine noul lui zeu, o metaforă pentru închinarea în faţa prezentului, a palpabilului, a conştientizării lucrurilor din apropierea sa şi asimilarea acestora, respectiv experimentarea lor concretă: „Toate ţările pe care le-am cunoscut de-atunci le-am cunoscut cu simţul pipăitului. Toate amintirile le simt cum mă furnică nu în cap, ci în buricele degetelor şi pe toată suprafaţa pielii. Iar acum, când port în minte Japonia, mâinile îmi tremură ca şi când ar atinge sânul unei femei iubite” (idem).

Pe drumul spre Japonia, europeanului i se dezvăluie cheia în care trebuie să abordeze o cultură atât de diferită de a sa. Trei caracteristici deschid căile spre sufletul său: „1. Spiritul japonez acceptă foarte uşor idei străine. 2. Nu le acceptă servil, ci le asimilează; puterea lui de asimilare este mare. 3. După ce le asimilează, le armonizează cu toate ideile lui dinainte. Şi astfel noile idei formează împreună cu cele vechi un întreg armonios, indestructibil.” (p. 31) Aşa s-a întâmplat şi în cazul creştinizării japonezilor, după ce, mai înainte, trecuseră de la şintoism la budism. Având în comun capacitatea de jertfire (fie ea harakiri, pentru propria onoare, sau mikado, pentru divinitate), jertfa creştină pentru omenire găseşte în sufletele sensibile ale japonezilor o compatibilitate firească. Lumea nouă nu o distruge pe cea veche, ci se armonizează cu ea şi se îmbogăţeşte prin ea.

Pornind de la visul revelator, expediţia lui Nikos Kazantzakis se anunţă a fi una preponderent senzorială, lucru confirmat de fiecare filă de jurnal pe care alunecă verbele celor cinci simţuri ca nişte ogari trimişi în recunoaştere: „Să vezi, să miroşi, să guşti, să atingi ceva pentru prima oar㠖 cred că nu există fericire mai adânc㔠(p. 35). Se recunoaşte uşor setea de cunoaştere (aceeaşi sete care îl va urmări sub forme complexe până la sfârşitul vieţii), subtilitatea observaţiei şi sensibilitatea artistică. După beţia simţurilor, se limpezeşte privirea, iar acele momente sunt adevărate bijuterii antropologice, care surprind bucăţi din concretul şi apoi spiritul Japoniei. Orientat spre nou, călătorul se alătură acelor gânditori ai vremii care au înţeles că ceva atât de primar ca simţurile nu are cum să nu influenţeze sau să nu modeleze cultura celuilalt: „Orice călător adevărat creează întotdeauna ţara pe care o viziteaz㔠(p. 22). Sensibilitatea lui, pe care o preţuieşte asumat şi căreia îi acordă o atenţie aparte, cu responsabilitate faţă de cunoaşterea pe care o dă mai departe, se manifestă în primă fază prin crearea acestui mijloc de reflecţie antropologică, urmând să se coaguleze şi la nivel lingvistic. Metaforele dezvoltate din aceste elemente primare sunt de neegalat în alte jurnale de călătorie. A se vedea compararea Osakei cu o tigroaică şi cât de departe poate merge autorul în analiza sa, cât de adânc pătrunde în tainele oraşului, lăsându-se purtat de simţuri şi de sensibilitatea artistică la stimulii externi: „Astăzi Osaka trăieşte încă sălbatic şi nesăţios şi grăbit şi nu-i suferă pe plimbăreţi. E ca o tigroaică în jungl㠖 n-ai timp şi nici forţă să te minunezi ce blană frumoasă are şi cum i se unduieşte trupul. Osaka de astăzi e o fiară vie care muşcă; vai de cel ce se plimbă pe străzile ei hoinar şi poet. Trebuie să ai răbdare şi prudenţă ca s-aştepţi să se-nsereze. Atunci Osaka îşi retrage ghearele, se întinde peste canale şi-şi înalţă paşnic capul, obosită după vânătoarea de peste zi, cască şi inspiră briza răcoroasă dinspre mare. La ceasul acesta, când tigroaica se odihneşte şi digeră, lampioane şi felinare de tot felul se-aprind, reclamele luminoase se rostogolesc precum apele la teatre, la cinematografe, la cabarete.” (p. 59)

Antropologia urban㠖 pentru că urbanul este terenul predominant atât în Japonia, cât şi în China – este întreruptă uneori de astfel de intervenţii poetice. Aşadar, iată-ne la început de secol XXI, prinşi sub vraja marelui Nikos Kazantzakis, având în faţă un jurnal ce oglindeşte două dintre cele mai noi preocupări în antropologie: urbanul şi subtilul. Am putea considera jurnalul unul de graniţ㠖 pe de-o parte, cântăresc emulaţiile poetice şi tendinţa spre solitudinea romantică, iar pe de alta, se poziţionează ferm faţă de un spaţiu postmodern: „Vechii greci [...] ziceau să sufletul este exerciţiul simultan al tuturor simţurilor. Sunt un astfel de suflet. Un animal efemer, cu cinci tentacule, care mângâie lumea. Îmi îndeplinesc datoria asta cum pot mai bine; astfel nu mă tem nici de ironie, nici de dezamăgire. Pentru mine China e o păşune nouă, unde o să pască cele cinci simţuri ale mele” (p. 156). Simţurile sunt mijlocitoarele realităţii, singurele instrumente de experimentare autentică a unei culturi, dar autenticul şi faţada acestei culturi, aşa cum este ea percepută de fiecare persoană, poate fi înşelătoare, în sensul că diferă de la o persoană la alta, dar niciodată înşelătoare faţă de propria persoană. Simţurile rămân etice faţă de tine însuţi. Dar de ce reprezintă cunoaşterea lumii o datorie? O datorie faţă de cine? Rămâne adevărul etic dacă o cunoaştere atât de personală, de intimă şi de corectă faţă de sine, este oferită şi celuilalt? Oricare ar fi concluzia la finalul lecturii, nu poţi să nu remarci dedicarea cu care autorul încearcă să pătrundă în toate straturile urbanului, chiar dacă uneori simte că o face cu preţul sufletului.

Încercând să ajungă la spiritul chinez, călătorul surprinde acele momente scurte, dar importante, pentru a vedea dincolo de teatrul social. Trecerea dinspre universul personal spre cel exterior se face pe filieră simbolistică. Popor iubitor de teatru, vede totul în sens mistic, ca pe un spectacol sau o scenă pe care fiecare îşi joacă rolul. El poate pune totul de-o parte, lăsându-se pradă iluziei, uneori chiar cu preţul agoniselii de peste an. Acelaşi spirit care acceptă imobil umilinţele, atât în interiorul familiei, cât şi la nivelul societăţii, unde este lipsit de reacţie faţă de jignirile omului alb, are puterea de a se transforma radical, cuprins de o isterie de necontrolat. Ne arată astfel multe dintre exemplele surprinse de Kazantzakis. Unul ar fi cel al femeilor sătule de umilinţele patriarhale, care se urcă pe casă şi încep s㠄înjure strada”, să-şi descarce frustrările acolo, pe acoperiş, deasupra tuturor, şi apoi să revină la viaţa de zi cu zi, iar în timpul ăsta trecătorii să vadă ieşirea ca pe ceva firesc, ce ţine de o rutină terapeutică. Un alt exemplu, cu impact mai puternic, dar care are la bază acelaşi argument, este întâmplarea din 20 mai 1920, când Chi, sau „nebunia neagră”, a cuprins în masă chinezii răsculaţi împotriva „barbarilor albi” aducători de ghinion pentru că le insultă zeii şi îl dispreţuiesc pe Buddha: „Dezlănţuiţi, au pus mâna pe puşti, pe săbii, pe ciomege, pe ce s-a nimerit şi s-au năpustit în cartierul ambasadelor. Cei care i-au văzut mărturisesc că vitejia lor era de neînchipuit, la fel şi dispreţul lor faţă de moarte. Aveau capetele acoperite cu eşarfe roşii pe care era scris cuvântul fu, care înseamnă fericire. Forţa lor se dezlănţuise, se căţărau în copaci, săreau de la mare înălţime, de pe buzele lor înspumate ieşeau oracole de nedescifrat. [...] Încordarea sufletească era atât de mare, încât până şi atunci când gloanţele le străpungeau inima continuau să înainteze, ţinând sus iataganul sau steagul...”(p. 201). Autorul continuă cu observaţii şi predicţii despre iminenţa unor asemenea chi-uri născute dintr-o încordare fondată pe incompatibilitatea trăirilor interioare şi dramaturgia socială.

Cea de-a doua parte a volumului o datorăm soţiei călătorului, care transcrie carnetul acestuia din timpul celei de-a doua călătorii în Asia, în care îl însoţeşte. Ea adună paginile incomplete şi notiţele nedefinitivate, pe care le completează cu observaţii personale emoţionante, permiţându-ne astfel să privim pentru un moment în universul privat al lui Nikos Kazantzakis. Dacă din punct de vedere antropologic cea de-a doua parte a volumului nu este semnificativă, din punctul de vedere al istoriei literaturii, tovarăşa de călătorie lasă o mărturie impresionantă despre dimensiunea umană a autorului, pentru care cele mai importante lucruri în viaţă sunt visele şi călătoriile şi care, asemeni unui egiptean antic, este cu atât mai fericit, cu cât mai multă apă vede în jurul lui: „...a văzut multă apă Nikos Kazantzakis înainte să închidă ochii pentru totdeauna. O săptămână întreagă am plutit pe apele mâloase ale fluviului Yangtze. [...] A văzut multă apă, dar setea nu şi-a potolit-o – cât de bine îl înţelegea pe bătrânul bunic cretan care-i spusese într-o zi, mânios, fraza asta revelatoare: «Blestemat să fie cel căruia nu-i mai e sete!» Iar «apă» a fost ultimul cuvânt rostit de Nikos. Apă! Mai voia ap㔠(p. 222).

Nr. 06 / 2019
Şedinţa Comitetului Director al  Uniunii Scriitorilor din România din data de 18 aprilie 2019

Concurs de burse de creaţie literară pentru tinerii scriitori iniţiat de Uniunea Scriitorilor din România

Festivalul de Poezie „Patrel Berceanu”

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Gândirea comme il faut. La noi ajută, antifrastic, I. L. Caragiale
de Gabriel Coşoveanu

Premiul Naţional de Poezie „Lucian Blaga“, ediţia a III-a, 2019

Blaga şi Clujul
de Adrian Popescu

Săvîrşeşte lucruri socotite minore (1)
de Gheorghe Grigurcu

Un pas mic, dar periculos
de Nicolae Prelipceanu

Stimate tovarăşe Ion Traian Ştefănescu,
de Mihai Ghiţulescu

Lenin – tătucul lui Stalin şi „ochii albaştri ai Revoluţiei”
de Cristian Pătrăşconiu

Ciorba vrăjitoarelor
de Dumitru Ungureanu

Un Don Quijote cu trăiri de pustnic rus
de Simona Preda

Visele şi călătoriile
de Daniela Micu

Băsmuind postmodern la „Paştele Cailor”
de Gabriel Nedelea

Corporalitate
de Gabriela Gheorghişor

Literatura după 9/11
de Alexandru Oraviţan

Episoade reale şi fantastice
de Aura Dogaru

Fluiditate stilistică şi estetizarea emoţiei în poezia lui Eugen Barz
de Mihaela I. Rădulescu

Iubiri nepământene

In memoriam Micaela Ghiţescu

Poezie
de Valentin Talpalaru

Poezie
de Ionuţ Orăscu

Două inimi
de Haricleea Nicolau

Casa mea-i un cântec
de Daniela Firescu


de Dante Maffia

Strategii de disociere în criza identităţii
de Gabriela Rusu-Păsărin

Monsieur Karenin
de Vesna Goldsworthy

Lui Gregorian sufletul i s-a scurs prin degete în culori
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri