Daniel Moşoiu, redactor de emisiuni culturale la Radio Cluj, a debutat cu o carte de poezie în 1999, Poeme din mers. Din mărturisirea de pe coperta a IV-a a lui Radu Ţuculescu, volumul de proze scurte Ţigări umede (2018) a fost scris, în variantă primară, în urmă cu aproape douăzeci de ani. O scrupulozitate paralizantă pare să fie motivul pentru care Daniel Moşoiu a publicat atât de puţin.

Povestirile din Ţigări umede stau sub semnul autenticităţii, dar surprind şi ceea ce s-ar putea numi absurdul nostru cel de toate zilele. Un absurd fără tuşe groase, care nu derealizează existentul şi are, adesea, elemente comice. Toposurile narative sunt mai ales cafenelele, cârciumile sordide, gările, în general, spaţii fluide, polifonice. Personajele se selectează din clasa medie şi de jos. În povestirea omonimă a volumului, un scriitor local îşi face veacul în Arizona, o cafenea infectă din Cluj, de dragul unei chelneriţe. Prin imaginarea unui arsenal de strategii, puse în practică spre a-i atrage atenţia, el devine ridicol, trezind râsul cititorului. Militarii în termen din Argentina înfloresc aventurile erotice mai ceva decât poveştile de vânătoare sau pescuit. Dintr-un malentendu (fonetic), un funcţionar modest şi umil îşi cheltuieşte mare parte din salariu degeaba, la restaurant (Avansarea lui Vasile Ojog), întorcându-se ameţit spre casă şi speriat de perdaful nevestei. Colegul pe care-l cinstise nu era viitorul său şef. Secvenţe scurte reproduc dialogul unor măturătoare de stradă (Bubulina) sau al unor bătrâne care nu înţeleg Nefericirea. Cele mai bune bucăţi din carte sunt două povestiri mai extinse. Revoluţia lui Fane Gurău aduce în scenă un slujbaş urbanizat, dar cu suflet nealterat de ţăran, care iubeşte ritualul tăierii porcului de Crăciun şi este exasperat de mofturile orăşeneşti ale soţiei. În drumul spre casa părinţilor săi, află de la radioul din maşină de căderea lui Ceauşescu, fapt ce-i produce o nemaipomenită bucurie. În Bilete de papagal facem cunoştinţă cu un fost muncitor de şantier, pensionar retras la ţară, cu dorul Clujului în care lucrase odinioară şi frustrarea că fiica nu făcuse facultate acolo, mulţumindu-se cu meseria de ospătăriţă la restaurantul unui hotel din Zalău. Peripeţiile unei călătorii de o zi la Cluj revelează şi o nostalgie după epoca Ceauşescu, fiindcă noua lume i se pare străină. În plus, este păcălit de un ţigan care vindea bilete de papagal într-o cârciumă, astfel încât banii rămaşi sunt insuficienţi pentru drumul de întoarcere acasă.

Daniel Moşoiu reuşeşte, din câteva întorsături de condei, să creeze portrete memorabile: „Vasile Ojog stătea aplecat ca un cocostârc peste birou, cu ochii pe ceas, aşteptând să se deschidă casieria. Avea privirile şterse, întunecate, şi numai tremurul precipitat, temător al irişilor şi luminiţele palide din fundul orbitelor îţi lăsau impresia că omul acesta vede, simte, trăieşte. Ochii i se afundaseră în găvanele umbroase din muşcătura cărora ţâşnea robustă, ca o săgeată îndreptată în sus, linia impunătoare a nasului. Inelele părului creţ şi negru îşi pierduseră cu anii vigoarea şi strălucirea, răşchirându-se cenuşii şi anapoda pe creştetul uşor lunguieţ. Bărbia îi era ascuţită, mărul lui Adam pronunţat şi mişcător, rupt parcă de celelalte găteje fibroase ale gâtului. Îmbătrânise Vasile Ojog, repede, înainte de vreme, fără să se împotrivească şi aproape fără să bage de seamă“. Un alt punct forte îl reprezintă capacitatea de a reda vorbirea specifică anumitor categorii de oameni, în funcţie de regiune sau statut social.

Ţigări umede ne dezvăluie un prozator care ar trebui să recidiveze. Să sperăm că nu peste încă douăzeci de ani! (G.G.)