Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Paparudele versus motopompele

        de Cătălin Davidescu

Jumătatea anilor ‘60 a însemnat pentru unele dictaturi comuniste din Europa de Est un moment propice pentru emancipare. Nu era vorba de o abandonare a ideologiei marxiste, ci doar de o autocefalie faţă de tendinţa globalizatoare a Moscovei. Formula pe care au marşat comuniştii români era aceea a licitării filonului naţionalist, reformulat din perspectiva propriei sale ideologii. La nivelul artelor plastice, directiva a generat o entuziastă cercetare a artei noastre populare, majoritatea plasticienilor români din generaţiile ‘60 şi ‘70 conectându-şi discursul în această direcţie. În dorinţa lor de legitimare prin intermediul tradiţiei, ideologii partidului au considerat utilă impulsionarea unor artişti amatori, de preferinţă ţărani care puteau fi mai uşor manipulaţi ideologic. Aşa au luat fiinţă iniţial mişcările de promovare a artiştilor naivi şi chiar un muzeu al artei naive româneşti. Ulterior, neprimind feed-back-ul aşteptat, acela de resemantizare a unei mitologii naţionale din perspectiva lor ideologică, ei au imaginat prima încercare de răsturnare a ierarhiilor valorice prin intermediul festivalului „Cântarea României”. Dimensiunea naţională şi, totodată, concurenţială, a acţiunii în care erau obligaţi să se prezinte de-a valma artişti profesionişti şi amatori, intenţiona relativizarea valorii culturale şi, implicit, o mai facilă manipulare a acesteia.

Simbioza dintre tradiţia folclorică şi mitologia naţională va injecta noua vigoare în arta epocii. Artiştii amatori erau cei care, prin discursul lor, puteau să catalizeze atenţia, admiraţia unei mase mai numeroase decât cea căreia i se adresa arta vizuală profesionistă. Misiunea artiştilor, în special a celor amatori, era aceea de a oferi o regăsire de sine prin prisma canonului livrat de partid, aflat în poziţia de a-şi impune ambiţia demiurgică de modelare a „omului nou”. Street art-ul capitalist este, acum, în multe sensuri, continuatorul direct al deja bătrânei arte naive comuniste.

O victimă a acestei strategii a fost şi artistul amator, de real talent, Ghiţă Mitrăchiţă (1904-1982), care şi-a petrecut existenţa în comuna sa natală, Bârca, judeţul Dolj. Pasiunea pentru artă şi-a descoperit-o relativ tarziu, prin 1965, văzând în casa unei nepoate din Craiova o picură de bâlci, „Peisaj cu căprioare”, dintre cele care făceau atunci, ca şi acum de altfel, deliciul interioarelor kitsch. Sincer marcat de revelaţia noului mod de exprimare, Ghiţă Mitrăchiţă se apucă la 61 de ani să picteze cu fervoarea şi inocenţa unui tânăr plin de pasiune. El este încurajat de profesorul de desen Gheorghe Crăciunoiu, proaspăt revenit în satul său natal de pe băncile facultăţii, şi care tocmai înfiinţase un cerc de pictură la Căminul cultural din comună. Intuindu-i potenţialul artistic, dar mai ales pe cel de imagine, propagandiştii de serviciu de la recent înfiinţatul Centru de îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării artistice de Masă din Dolj au început să-i popularizeze lucrările cu o tematică adecvată ideologic. În dorinţa sa firească de a-şi face cunoscută pasiunea pentru pictură, şi pe fundalul unei emulaţii generate de aparenta eliberare din dogmele staliniste ale realismului socialist, Ghiţă Mitrăchiţă împărtăşeşte necondiţionat noile propuneri de resemantizare ale mitologiei naţionale, ilustrând cu sinceritate noile teme de propagandă concepute de politruci. Având în vedere faptul că, la acest nivel, lucrările se încadrau perfect codului ideologic de factură naţionalistă, producţia sa artistică captează repede atenţia oficialităţilor locale şi, ulterior, a celor centrale care încep să îl promoveze, iniţial în plan naţional, pentru ca ulterior să fie inclus în mai multe expoziţii internaţionale, atât din Europa, cât şi din America de Sud. Astfel, într-un răstimp relativ scurt, el a reuşit să se bucure de o vizibilitate pe care, într-un parcurs firesc al lucrurilor, nici nu ar fi îndrăznit să o viseze. Din copilul de ţărani săraci, al cărui vis neîmplinit a fost acela să se facă cizmar, el devine, aproape peste noapte, o personalitate recunoscută, nu doar în satul lui, ci în întreaga ţară. Îi sunt consacrate mai multe emisiuni de televiziune, se bucură de atenţia unor personaje importante în epocă (Pompiliu Macovei, Catinca Ralea, Ilie Purcaru ş.a.), precum şi de o serie de premii la singurul festival cultural de nivel naţional, „Cântarea României”. Toate acestea au generat în sufletul nealterat al artistului un tip de obedienţă recunoscătoare, reflectată atât în lucrările sale: Partidul ne-a schimbat destinul, Ţărani la plug pe moşiile boierilor, Răzbunarea ţăranilor 1907, Ieri şi azi (Cum a fost şi cum este cu televizor) ş.a., cât şi într-o producţie poetică spontană, care însă nu are substanţa creaţiei sale artistice. Este vorba de o pseudo-producţie literară, în stil popular, prin care ideologii comunişti încercau să deterioreze eposul popular printr-o vulgară denaturare a mesajului liric iniţial: Foaie verde, foaie lată/ Haide veniţi măi odată/ După dealuri, după vii/ La cămin să ne-adunăm/ Să cântăm şi să jucăm/ Hora mare să făcem/ Veniţi şi voi măi copii/ Astăzi sunteţi pioneri/ Mâine veţi fi ofiţeri/ Veţi fi comandanţi de oşti/ Fiii Ţării Româneşti/ S-aveţi sânge de român/ De-al lui Mircea cel Bătrân/ Şi să fiţi viteji cu toţii/ Ai lui Mircea strănepoţi/ Nu mai e ce-a fost odată;/ Săraci în ţară bogată/ Ducem viaţă fericită/ În ţară socialistă.

Apare, firesc, întrebarea: de ce consider necesară o recitire a discursului său plastic din perspectivă contemporană? Întreaga sa creaţie, câtă a mai rămas, respiră un aer de inocentă prospeţime. Lucrările sale păstrează nealterată o „expresivitate involuntară”, ca să păstrăm sintagma fericit găsită de Eugen Negrici la literatura cronicarilor. Expresivitatea lumii imaginate de Ghiţă Mitrăchiţă derivă atât din siceritatea construcţiei filonului epic, cât şi din stângăcia necăutată, din stridenţele naturale, din ignorarea nonşalantă a normelor artistice. Se conturează, astfel, compoziţii de o mare savoare, atât la nivelul lecturii, cât şi al modalităţilor de structurare a compoziţiei, dar mai ales a relaţiilor cromatice pe care le propune. Piese precum Paparudele în 1940/1970, Motopompele, Crescătorie de iepuri, Crescătorie de raţe, Urgie ş.a. reuşesc să transcendă citatul de tip politic, impunând fibra nativă a unui artist autentic. Şi chiar angajamentul său de natură ideologică cred că trebuie înţeles prin prisma contextului, în sensul că artistul avea conştiinţa unui impuls demiurgic, unde el este iniţiatorul noilor mituri fondatoare, pe care societatea de tip comunist dorea să le impună. Având reculul necesar, acum putem percepe mai clar formele de manipulare, care şi în trecut erau asemenea celor de azi, aşa că, parafrazând un pic, timpurile trec, arta rămâne.

© 2007 Revista Ramuri