La cincizeci şi şase de ani împliniţi, Ion al Anei îşi bănuieşte sfârşitul aproape. Gânduri depresive îl însoţesc peste zi; visuri coşmareşti îi tulbură nopţile.

Bărbatul suferă de o maladie rară, căreia medicii nu-i dau de capăt. Puţin curaj i-a insuflat preotul cel bătrân, la ultima spovedanie. Cuvintele părintelui i s-au părut înţelepte:

„De moarte ne temem toţi, fiule, nu o putem evita. Mai devreme sau mai târziu..., indiferent de vârstă şi rang, acolo mergem. Moartea deschide calea domniei spiritului, vieţii adevărate: mors ianua vitae, moartea poartă a vieţii, ca să înţelegi.”

Iat-o pe Ana! Îmbrăcată în rochiţa ei înflorată, cumpărată de la târg cu doi ani în urmă şi o bluziţă puţin decoltată – zilele de toamnă sunt calde –, se strecoară printre tufele de liliac spre locul unde Ion contemplă cerul, încercând să scape de gândurile prăpăstioase sădite, involuntar, în sufletul lui de cuvintele scripturii, invocate, apocaliptic, de preotul cel bătrân:

„Din pământ venim, fiule, şi-n pământ ne vom întoarce, fiecare la vremea lui. Voia Domnului...”

Ana, numai zâmbet, cald, matern, ascunzând, în faţa soţului, starea de îngrijorare, aşază lângă el o plasă cu puţină mâncare şi un ulcior cu apă:

„Mă reped la mama. A trimis vorbă că nu se simte în putere. Îi fierb o ciorbiţă de legume şi mai deretic prin casă. Mă întorc spre seară.”

„Dar...”, încearcă Ion un protest vag, însă renunţă repede.

„Să mănânci, Ioane... Şi să-ţi iei boabele. Cum a zis doctorul. Boabele verzi, înainte de masă. La sfârşit, celelalte.”

„Bine, bine...”

Femeia se îndepărtează fără ca el s-o urmărească cu privirea. În schimb, imediat după ce ecoul paşilor femeii se stinse, în mintea bărbatului reveniră vechile temeri. Unde plecase Ana? Soacra lui locuia în partea opusă a satului, trei rânduri de case mai încolo; sat mic de luncă, lesne de străbătut cu piciorul în mai puţin de-o oră. Or, Ana ieşise din curte fix la ceasul sosirii cursei în staţia Căminului cultural, unde se îmbarcau cei care aveau treabă la oraş sau în satele învecinate. Bănuia că femeia aşteptase sosirea autobuzului. Ca o confirmare a sumbrelor prezumţii, în acelaşi moment, auzi uruitul motorului maşinii. Făcu eforturi să se răsucească înspre uliţă, deşi n-avea nicio şansă să zărească autobuzul şi, cu atât mai puţin, să se convingă că Ana se afla în maşină, spre oriunde: la oraş, sau numai într-un sat învecinat. Reveni pe spate, fixând cerul. Acolo, sus, cineva vede şi judecă, i se spusese. Dar tace. Nu-şi avertizează fiinţa creată de El însuşi: Ioane, nevasta ta, luată cu cununie şi împărtăşită din poruncile mele legate de sfânta legătură a cununiei, te înşală şi ignoră ceea ce Eu am hotărât pentru căsnicia voastră. Şi, ca să-l liniştească oarecum, duhul sfânt mai adaugă ceva, ceea ce, după părerea lui Ion, ar fi gândit chiar Domnul: La Judecata de apoi, voi avea Eu ac de cojocul ei, dar, până atunci, tu eşti lipsit de putere asupra femeii tale, omule! Suferă, fiindcă frumuseţea trupului femeii ţi-a întunecat mintea. Nimic nu trebuie luat după aparenţe, căci aparenţele ucid iar duhul lui Dumnezeu este un prag greu de trecut de oameni... Sunt, de fapt, cuvintele bătrânului preot, pentru a-l linişti, ignorând gura lumii care de la început n-a agreat unirea lui Ion cu Ana, o copilă cu mult mai tânără decât el; ceea ce-i va cere ea, el nu-i va putea oferi, izgonind din casa lor ce a propovăduit înţeleptul Isaia: duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tainei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Bătrânul preot a încercat, în schimb, să-i alunge temerile:

„Duhul Domnului trezeşte în om stări trecătoare. De-am putea face în aşa fel încât ceea ce e rău în noi să nu urce spre Dumnezeul pe care îl slujim. Dar nu! Ochiul Domnului este pretutindeni şi este în noi. Nu te poţi ascunde în tine însuţi.”

Ion ascultă în tăcere cuvintele părintelui. I-ar spune: Împărtăşeşte învăţătura ta şi Anei. De ce n-o faci? Ea are mai multă nevoie de sfaturile tale. Mie, îmi oblojesc rana din suflet, atât. În rest, nimic nu se schimbă. Însă cum să-i ceară acest lucru părintelui, duhovnicul său? N-o face.

Târziu, către prânz, Ion se ridică din patul de lemn, face câţiva paşi prin grădină; prin ceea ce a fost odată grădină, astăzi numai un teren îngrădit, în care pomii şi puţinele flori rămase în viaţă agonizează. Lui Ion în schimb, gândul acesta nu-i trece prin minte.

„Ca şi omul – i-a spus preotul – grădina îmbătrâneşte, îşi pierde prospeţimea şi coloritul. Nimic nu e veşnic. Aşa e firea.”

În primul an de căsnicie cu Ana, femeia lui adora grădina. Îşi petrecea toată ziua aici, mângâind florile, îngânând păsările, ciugulind din fructele pomilor. În zilele calde, prânzeau în grădină, la măsuţa joasă cu trei picioare. Atunci aduseseră patul fiindcă Anei îi plăcea să aţipească la umbra nucului, astăzi, un schelet lemnos care nu mai înfrunzeşte. Ceea ce-l pune pe gânduri.

Ion şi Ana au iubit nucul falnic, puternic şi plin de viaţă mai mult decât pe ceilalţi pomi fructiferi din mica lor grădină. Mărul, părul şi cei doi cireşi existaseră şi înainte ca el, director la Centrul de achiziţii din sat, şi ea, absolventă de opt clase, cu perspective de a suplini în fiecare an chiar pe fosta ei învăţătoare, detaşată în interesul învăţământului, la şcoala de centru din orăşelul învecinat, să hotărască să-şi unească destinele şi să trăiască în casa bătrânească a domnului director. Pe-atunci, hotărâseră să planteze chiar în mijlocul grădinii un puiet de nuc, fiindcă – auziseră amândoi – nucul aduce noroc şi plozi unei familii. Copii n-au avut, dar fericirea nu i-a ocolit. Aşa crezuse ea, aşa crezuse şi el. N-au prevăzut ce avea să se întâmple mai târziu: din motive cărora nu le-au găsit noima, nucul s-a îmbolnăvit şi s-a uscat. Cei doi soţi şi-au propus să-l scoată şi să-l înlocuiască cu un alt nuc. N-au mai făcut-o. Ion s-a îmbolnăvit, s-a pensionat iar femeia lui se descurcă cum poate, îngrijind doi oameni bolnavi: soţul şubrezit de o maladie ciudată şi mama, văduvă şi becisnică.

De obicei, seara târziu, Ana se întoarce acasă, epuizată de grija mamei bolnave. Aşa îi spune lui Ion. El observă că e îmbujorată la faţă, ea motivează că afară s-a răcorit, deşi, peste zi, soarele a fost generos. Nu-şi explică de ce şi nici Ion nu insistă pe acest subiect. Este sfârşitul verii, aproape toamnă şi vremea devine capricioasă. Probabil, şi boala lui căreia nici doctorul navetist din sat nu-i găseşte leac.

În bucătărie, pregătind o cină frugală, Ana cântă. Bărbatul ciuleşte urechile, dă aparatul de radio cu tranzistori pe silenţios. Chiar cântă. Îngână ceva, o melodie populară, probabil. Iat-o pe Ana, intră în camera lui cu boabele pentru înainte de masă şi o cană cu apă. Ar vrea s-o întrebe de ce cântă, dar n-o face. Evită s-o tulbure. O bănuială mai veche devine un vierme care-l roade pe dinăuntru. O bănuială niciodată confirmată.

„Mă-ta se simte mai bine?”, întreabă.

Cu siguranţă, Ana se poate bucura de semnele de însănătoşire ale mamei. Ar cânta şi dacă el s-ar simţi mai bine. Deocamdată, maladia inexplicabilă care-i macină lui, pe zi ce trece, sănătatea, nu-i poate aduce femeii zâmbetul pe figură.

„Da de unde, Ioane! îl surprinde nevasta. Nicio ameliorare. Mâine, mă întorc să-i spăl câteva trenţe. E mama mea, totuşi...”

Atunci, de ce cântă Ana? Întrebarea îl sâcâie mai rău decât boala necunoscută care s-a cuibărit în el în acest al cincizeci şi şaselea an al vieţii.

Într-o altă noapte, mamei i-a fost mai rău. Ana nu s-a întors acasă şi nici în ziua următoare. Ion s-a descurcat cum a putut. Nu e căzut la pat, chiar dacă se simte lipsit de vlagă. Mai ales, când i se năzare c-o aude pe Ana cântând prin casă.

Medicul de familie continuă să-l viziteze la două-două zile. Nu anticipează diagnosticul, dar i se pare că starea bărbatului este mai bună. Ion îl contrazice de fiecare dată:

„Simt eu, domne doctor, că nu e bine. Mi-a revenit sângele în obraji şi a dispărut paloarea, spui dumneata. Dar nu şi slăbiciunea, care mă ţintuieşte la pat cât e ziua de lungă. Abia dacă mai pot face câţiva paşi să-mi iau o cană cu apă.”

Despre deplasarea la oraş, la policlinica pentru care i s-a făcut trimitere, nici nu poate fi vorba. Cum să se deplaseze cu autobuzul în halul în care se află?

„Doamna Ana...”, încearcă medicul de familie să-i sugereze.

Ana l-ar putea însoţi la oraş, dar în ultima vreme plecările de-acasă la mama ei sunt tot mai dese. Bătrâna trebuie ajutată să supravieţuiască, să-şi trăiască zilele câte i-a mai lăsat Dumnezeu. Ion? Deocamdată se descurcă şi singur, are o vârstă când nu e totul pierdut. La 56 de ani nu te gândeşti la moarte. Şi totuşi...

Bărbatul a început să piardă în greutate, dar asta fiindcă nu prea mănâncă, crede Ana. De multe ori, când se întoarce acasă, găseşte mâncarea neatinsă. Îşi ia boabele, bea ceaiul din infuzie de plante şi doarme cât e ziua de lungă. Asta bănuieşte nevasta. El îi spune că nici nu a închis ochii, se teme să adoarmă fiindcă atunci începe coşmarul. Tot felul de vise care-i tulbură somnul. Îi mărturiseşte şi vecinului dinspre grădină, preotul, temerile. Părintele îl ascultă răbdător, iar la sfârşit îi repetă aceleaşi cuvinte pe care, probabil, le spune şi enoriaşilor la biserică:

„În orice făptură omenească, Ioane, moartea şi viaţa coexistă, altfel spus, apare o tensiune între două forţe opuse. Moartea, la un anumit nivel, poate însemna condiţia unei vieţi superioare, la alt nivel.”

Ion nu înţelege ce vrea preotul să spună, dar nu pune întrebări lămuritoare. Probabil că dacă Ana ar fi fost acasă şi l-ar fi ascultat pe părinte, ar fi priceput tâlcul acestor cuvinte... În schimb, nevasta n-a mai ajuns acasă, de la mama ei, de două zile şi nici vorbă nu i-a trimis prin cineva din sat. Cu siguranţă, bătrâna se simte mai rău ca înainte. La vârsta ei de aproape 80 de ani, boala nu cedează.

În singurătatea casei, bărbatul rătăceşte cu gândul de la una la alta. E foarte bolnav şi, cu siguranţă, are zilele numărate. Totuşi, o speranţă îl încearcă: dacă Ana i-ar fi aproape, ca pe vremuri, trupul lui s-ar putea întrema şi şi-ar redobândi vigoarea. Ştie că nu-i va cere s-o facă. Nu din mândrie. Vrea s-o menajeze, Ana să nu bănuiască ce-l roade.

Dar iat-o întoarsă acasă. Nu pare deloc obosită după nopţile nedormite, veghindu-şi mama. O mătuşă i-a dăruit un şal lung din mătase. Îl poartă în jurul gâtului fiindcă în încăpere e frig, a venit cu adevărat toamna şi, cât a fost ea plecată, Ion n-a făcut focul în sobe. Când se retrage în bucătărie sau trebăluieşte prin prispă, Ana cântă. Sau numai lui i se pare că nevasta fredonează o melodie populară despre dorul de iubire. În dimineaţa următoare, când ea îi spune că se întoarce la mama bolnavă, Ion izbucneşte:

„Şi eu sunt bolnav, Ană, poate mai grav decât soacră-mea.”

„Ştiu, Ioane, dar ce pot face? A încercat şi doctorul... Numai Dumnezeu mai poate să te ajute...”

„Ai să mă găseşti mort în casă. Fără lumânare.”, bâlbâie bărbatul.

„Doamne fereşte!”, se adumbresc privirile femeii.

„Cum îi va fi voia, şovăie Ion. Dar, Ană... să nu te mânii, vreau să-mi spui ceva, dar sincer.”

„Ce să-ţi spun, Ioane? Hai, că trebuie să-i duc mamii boabele!”

„M-ai înşelat vreodată?”, reuşeşte bărbatul să-şi mărturisească temerile.

Femeia tresare. Se sprijină de masă, îl priveşte mută. Pe urmă, abia îngaimă:

„Ce-ţi veni, omule?”

„Oricum, ne va despărţi Dumnezeu. E păcat să ascunzi unui muribund... Ană. Trebuie să-mi spui!”

Nevasta îşi frământă palmele. Îşi priveşte bărbatul cu neîncredere şi în cele din urmă se hotărăşte:

„Nu ştiu ce să zic, Ioane... Zău, nu te-aş minţi... Dar dacă, până la urmă, te faci bine...?”