Trecând mai zilele trecute prin mijlocul Bucureştilor, am intrat într-un magazin de obiecte muzicale să-mi salut, prima dată pe anul ăsta, prietenii vânzători. Din vorbă în vorbă, despre ce-i nou sau ce merită ascultat, mi-a sărit în ochi titlul scris pe cotorul ultimului disc al trupei RoadkillSoda – Mephobia (2017, Universal Music România). Brusc hotărât ca, printr-o achiziţie de lux, să susţin show-biz-ul autohton, am extras de pe ultima poliţă a raftului LP-ul sigilat, întrebând totodată cât costă. În loc de răspuns, am primit un dublu hohot de râs. Nedumerit de reacţia stârnită, am privit la amândoi amicii şi abia pe urmă la coperta obiectului ţinut de-un colţ. O vedeţi alături, dacă onor editorul nu se va simţi şocat de realizarea graficianului Costin Chioreanu şi îndrăzneala fotografului Valeriu Cătălineanu. Eu n-am găsit că ar fi ceva prea şocant, ci numai uşor exagerat şi fără semnificaţii profunde. „Întoarce discul!” m-a îndemnat unul dintre cei doi. Ei, şi atunci cred că trebuie să fi făcut o figură cel puţin contrariată, dacă nu jenată! Orice s-ar spune, nici după circa trei decenii de libertate de exprimare şi de experimente artistice curajoase nu poţi rămâne indiferent şi rece când vezi fundul unei femei tinere, vârât într-o îmbrăcăminte gen sado-maso şi expus ostentativ, ca-n pozele vicioase, podoaba cabinelor locuite de şoferii de cursă lungă (fermentul economiei mondiale, după unele opinii). Am sesizat imediat punctul slab al „concepţiei” grafice şi l-am expus instantaneu: dat fiind că discul e dublu LP, fotografia blondei trebuia tipărită integral de-a lungul copertei, în aşa fel încât să arate ca un poster, lucru apreciat şi căutat de suficienţi fani ca să merite a fi făcut. Evident, expozeul meu n-a şters zâmbetele subţiri ale ascultătorilor ad-hoc. Poate că mă înşel asupra graficii, dar sigur îmi plac mai mult copertele altor discuri RoadkillSoda - Oven Sun, Io No Hablo Ingles... (nu şi Space Echo & Time, parcă e din alt film!). Chiar dacă din ele transpare un machism cu priză la „adevăraţii roackeri”, desenele în stil flower-power sunt mai reuşite decât nişte fotografii simple, înfăţişând pretenţioase nuduri.

Nu cunosc nici un rocker din irealitatea mea sexagenară super încântat de muzica trasă pe discuri şi trimisă-n boxe de RoadkillSoda. Încântarea, de fapt, n-ar avea loc în relaţia nepotrivită dintre pneul unui camion de mare tonaj şi cotoiul imprudent ce tocmai se încumetă să traverseze şoseaua de centură, venind cine ştie de unde şi căutând naiba ştie ce. Am folosit intenţionat imaginea asta, conştient că pisicile sunt feline mult prea inteligente ca să se lase lovite de maşini. Dar, mai ştii? Amocul e uşor de confundat cu amorul, tot aşa cum mephobia (termen împrumutat din folclorul urban, la care roadkerul băştinaş are acces via smartphone) poate fi o formă de autophobie, nicidecum de, să-i zic pe româneşte, înfumurare. Şi când îl apucă amorul pe orişicine, om sau vietate necuvântătoare, nimic nu-i şade ponciş – vezi literatura genului, de la Sapho la Garcia Lorca şi de la Conachi la Medeea Iancu (sic!)...

Dragostea pentru rock sau inconştientul impuls către desfrâu mi-au dat brânci să cumpăr discul? Orişice aş declara, nu voi convinge pe nimeni de nimic. M-aş bucura însă ca muzica să convingă, să placă şi să înfigă o bornă în istoria rockului românesc. În fond, asta contează. Şi pesemne că asta îşi doresc cei patru echipieri, ale căror nume n-o să le găsiţi trecute pe coperta lucioasă, nici pe interiorul mat, de unde bănuiala mea că vor să rămână în mentalul colectiv ca trupă, nu ca figuri individuale. Genul acesta de rock, ştampilat de ceva timp drept stoner, e pe gustul unei categorii de ascultători, poate nu largi, însă fidelă şi nepretenţioasă. Nu mă simt inclus, măcar că piesele cu sound ca-n anii 1970 îmi pică bine la vreo băută. Cu siguranţă, din cauza asta nu pot şi nu vreau să disec materia audiată pe un pick-up din 1974. Aş găsi repede „umpluturi” şi „referinţe” fără ghilimele, ce nu pişcă plăcut la urechea bătrânească, oricât de înfundată ar fi. Nici strădania de-a imita guturăiala unui Zakk Wylde şi răscolitoarele sale solo-uri de chitară foarte electrică nu e prea deranjantă. Se simte în prestaţia roadkillsodaţilor noştri un avânt imposibil de oprit, căruia nu i te poţi opune dacă nu vrei cu tot dinadinsul să te faci de cacao. Totuşi, două chestii mi se par impardonabile: 1) bateria este lovită sec, parcă de-un robot programat, fără pic de antren; 2) basul nu iese deloc în evidenţă, nici atunci când e lăsat solo.

Una peste alta, fără litra necesară de tărie, greu de crezut că voi reasculta aceste discuri. Le-aş da oricând, chiar degeaba. Dar au şi ele un merit: sunt colorate roşu. Iar eu colecţionez asemenea viniluri.