Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Amorul antic grec

        de Dan Eugen Dumitrescu

„În seara când ne-om întâlni, –

Căci va veni şi seara-aceea –

În seara-aceea voi aprinde trei candelabre de argint

Şi-ţi voi citi

Capitole din epopeea

Amantelor din Siracuza,

Citera,

Lesbos

Şi Corint... ”

Câţi îşi mai amintesc de minunatele versuri ale lui Ion Minulescu cu care-şi începea, în 1907, frumoasa lui Romanţă fără muzică? Scriind despre celebrele curtezane Paďva, Cora Pearl, Hortense Schneider, Marguerite Bellanger, Valttesse La Bigne şi Jeanne de Loyness în capitolul dedicat lui Édouard Manet din volumul al IV-lea al cărţii mele Viaţa anecdotică a marilor pictori, sculptori şi arhitecţi ai lumii, mi-am amintit de versurile de mai sus ale lui Minulescu, propunându-mi să scriu, cândva, despre curtezanele celebre ale Greciei antice, care au fost şi modele ale unor pictori şi sculptori de marcă din acele timpuri. Şi, iată, că acel cândva a venit.

Istoricii au scris că în leagănul civilizaţiei umane, Caldeea, a fost instaurat şi amorul liber şi că, atunci, s-au pus temeliile cultelor Venerei şi ale Melittei, pe care şi Herodot le-a descris. În scurtă vreme, cultul Melittei s-a răspândit în Asia, Africa, Egipt şi Persia. În Grecia şi Roma antică, bărbaţii celebrau cultul zeiţei Venera (Venus), în timp ce femeile îl adorau pe Adonis. În Fenicia, Venus era denumită Astarte, acestei zeiţe consacrându-i-se temple minunate în Tyr şi în Sidon, unde se desfăşurau orgii mult gustate de popor, lucru ce l-a făcut pe împăratul Constantin cel Mare să poruncească demolarea templelor zeiţei, ridicând o biserică creştină la Heliopolis. Homer povesteşte că zeiţei Venus, care şi-ar fi instalat „reşedinţa” pământeană în insula Cipru, i s-au ridicat 20 de temple superbe întru gloria zeiţei dragostei. Cultele dedicate zeiţelor prostituţiei, Melitta, Anaitis, Astarte, Urania sau zeului Mithras, au adus venituri uriaşe atât femeilor, ce practicau aceste ritualuri, cât şi preoţilor păgâni. După cum povestea Strabon, în Corint se organizau chiar adevărate procesiuni în cinstea femeilor care-şi vindeau trupul. În Lydia, orgiile şi dezmăţul nu mai aveau limite, unde perşii învingători au fost corupţi de gustul plăcerii şi de cultul cel nou pentru ei. Ispitele carnale şi vinul aromat îi făceau pe împăraţii persani să poarte cu ei, în campaniile lor războinice, câte 1.000 de concubine, care cântau din fluiere, – o armată ce avea menirea de a potoli poftele soldaţilor.

Curtezanele egiptene au ajuns celebre în lume datorită frumuseţii, farmecului spiritului şi firii lor pătimaşe, cu care cucereau orice bărbat. Acestea îşi ziceau preotese ale zeilor Isis şi Osiris, dar, de fapt, erau adepte ale cultului Melittei şi al lui Venus. Au reuşit să ridice la nivelul artei meşteşugul iubirii, câştigând astfel imense sume de bani. Averile lor fabuloase le foloseau pentru a-şi ridica piramide, care să le glorifice amintirea. Preotesele dragostei îşi doreau monumente tombale cât mai impozante. Majoritatea orgiilor aveau loc în templul subteran al lui Isis. La Memphis şi la Teba aveau loc asemenea orgii, încât chiar Herodot s-a ruşinat să le descrie, trecându-le sub tăcere, dar nu s-a sfiit să arate că însuşi marele faraon Ramses al II-lea nu s-a dat în lături în a-şi trimite fiica pe calea prostituţiei pentru a descoperi, astfel, un hoţ, care-i furase comorile.

Alături de femeile de stradă de joasă speţă şi de dikteriade, au apărut legendarele hetaire, celebrele amante de lux ale scriitorilor, poeţilor, sculptorilor şi politicienilor în Grecia antică. Aceste femei, ce duceau o viaţă luxoasă, furtunoasă şi glorioasă, puteau să sfârşească în mizerie, până la urmă. Personajele mitologice greceşti se mişcau într-un fermecător alai uşuratic şi iubitor de viaţă în preajma zeilor de pe Olimp. Preamăreau amorul liber. Cultul lui Venus şi Adonis nu era cu nimic mai prejos decât imoralul cult străvechi al Melittei. Zeiţa greacă a prostituţiei se numea Pandemia. În Banchetul lui Xenofon, filozoful Socrate declara că există două zeiţe: Venus, feciorelnică şi divină, şi una pământeană, Pandemia. În timp ce cultul zeiţei Venus era pur şi neprihănit, cel al Pandemiei era plin de păcate. La fel şi Platon le acuza vehement pe cele două Venus: una era fiica lui Uranos, şi se numea Urania, iar cealaltă era fiica lui Zeus, – Dione sau Venus – Pandemia. Teseu i-a ridicat o statuie Pandemiei şi, pentru a-i scoate mai bine în relief apucăturile vocaţionale, alături de ea a aşezat-o pe Pitho, zeiţa persuasiunii.

Preotesele iubirii profitau de orice prilej pentru a goli până la fund cupa plăcerilor. Astfel, după culesul viilor, erau sărbătoriţi zeiţa Ceres şi zeul Bachus, ocazii cu care se cânta, se dansa şi se consumau, în exces, băuturi alcoolice, la care participau şi hetairele Megare şi Bacchis.

Solon, înţeleptul om de stat grec, a înfiinţat un bordel de stat, a cumpărat sclave, iar câştigul lor intra în visteria cetăţii, Philemon închinându-i chiar un imn în piesa sa Cei din Delphis.

Hetairele erau foarte culte, astfel că tinerii atenieni nu se ruşinau de legăturile lor cu acestea, ba dimpotrivă, îşi rafinau manierele şi-şi îmbogăţeau cultura. Promenada hetairelor se desfăşura într-un cartier renumit al Athenei, Keramikos, unde frumoasele curtezane se plimbau şi se ofereau clienţilor pe sume mari. Prostituatele de joasă speţă îşi făceau veacul în exteriorul oraşului, în Pireu, iar legea le obliga să nu-şi poată părăsi locuinţele înainte de apusul soarelui. Themistokles nu se ruşina că era fiul unei astfel de prostituate şi, se spune, s-a plimbat odată prin Pireu şi prin Keramikos cu 8 dikteriade înhămate la carul său, în timp ce 8 flautiste interpretau cântecele de petrecere ce îl bine dispuneau, de obicei, pe el.

Când Dionysos, faimosul tiran, a fost alungat din Siracuza, acesta s-a refugiat în Corint, unde s-a închis într-un bordel şi s-a dedat plăcerilor trupeşti şi băuturii. Hetairele corintene proveneau, mai ales, din oraşele Asiei Mici. Multe veneau şi din insulele Abydos, Cipru, Tenedos şi Lesbos, cele din Lesbos fiind vestite, despre care se zvonea că obişnuiesc să facă dragoste şi între ele. În cântecul al XI-lea din Iliada, Homer enumera, printre darurile pe care Agamemnon i le oferea lui Ahile, şi 7 femei din Lesbos, maestre în arta iubirii, cele mai frumoase şi mai înţelepte femei din lume.

Corintul era un adevărat târg de carne vie, la care participau toate hetairele celebre ale antichităţii: Neara, o celebră hetairă, crescuse în casa lui Nikarete. Aceasta din urmă cumpărase 7 fetiţe, ce-şi doreau să câştige mari sume de bani, după ce vor deveni nubile: Antia, Aristokleia, Isthmiada, Metanira, Neara, Phila şi Stratole. Acestea i-au oferit, ulterior, o viaţă de regină mamei lor adoptive. Neara era cea mai frumoasă dintre ele.

Phryne (Frineea) era atât de frumoasă şi deşteaptă, având un nud atât de perfect, încât rivaliza cu celebra Lais şi se băteau artiştii să o aibă drept model. Nudul ei a fost modelat de sculptorul Praxiteles şi pictat de faimosul Apelles. Trupul îi părea cioplit din marmură de Pharos, avea obrajii de culoarea petalelor roz-pal de trandafir, iar perfecţiunea trăsăturilor a făcut ca toţi contemporanii ei s-o venereze ca pe o zeiţă. O dată pe an, cu ocazia festivităţilor eleusine se arăta lumii, la intrarea în templu, dezbrăcată complet de veşmintele pe care le lăsa să alunece la pământ. Rămânea câteva clipe goală în pragul sanctuarului, după care se înfăşura într-un văl roşu ca sângele. La festivităţile închinate lui Venus şi Neptun urca treptele cu trupul învăluit doar în pletele sale de culoarea abanosului, ce-i ajungeau până aproape de călcâie. Ieşind din templu, se îndrepta, apoi, către mare. Mulţimea de oameni îi deschidea calea, plină de respect şi de admiraţie. Phryne se arunca în valurile mării, celebrându-l astfel pe Neptun şi pe Venus cea născută din spuma mării. Apoi, ieşea din mare scuturându-şi pletele ude, iar sclavele o înveleau într-o pânză şi o duceau în lectică, întorcându-se maiestuoasă acasă. Cu fiecare an ce trecea, numărul admiratorilor Frineii se înmulţea, devenind o adevărată modă să o vezi scăldându-se în mare. Un anume Euthias, un şantajist celebru, căruia Phryne îi refuzase avansurile, a reclamat-o pe frumoasa hetairă că provoacă cetăţenii Athenei prin faptele ei nelegiuite, că pângăreşte sărbătorile prin goliciunea ei, atrăgându-i în mreje pe bărbaţii destoinici, pentru a-i îndepărta de la treburile statului. Phryne s-a prezentat în faţa Areopagului, după ce-l implorase pe Hyperides, iubitul lui Bacchis, şi unul din cei mai buni oratori ai epocii, s-o apere. Acesta ştia că e nevinovată şi a acceptat. Exista pericolul să fie condamnată la moarte. Juraţii o priveau cu ochi de gheaţă pe Frineea, care plângea în hohote. Pe loc, lui Hyperides i-a venit o idee salvatoare. Cu o singură mişcare a smuls tunica lui Phryne, astfel încât ea a apărut în toată splendoarea goliciunii sale sculpturale. Efectul a fost devastator. Juraţii au avut impresia că însăşi Venus coborâse de pe tronul ei, ca să se arate în sala Areopagului, spre a cere îndurare. În unanimitate aceştia au declarat-o nevinovată pe Phryne, care, recunoscătoare, i s-a dăruit advocatului ei, cu toată dragostea.

Încântat de marea frumuseţe a lui Phryne, Praxiteles i-a dat voie acesteia să aleagă din atelierul lui sculptura ce-i va plăcea cel mai mult. Phryne se codea de teamă ca nu cumva sculptorul să râdă de gustul ei şi, atunci, a recurs la o stratagemă. După câteva zile, a învăţat-o pe o sclavă a ei să dea de veste că atelierul lui Praxiteles a luat foc. La auzul acestei veşti neaşteptate, sculptorul striga numaidecât:

„– Salvaţi-l pe Cupidon! Salvaţi-l pe Cupidon!“

Lămurită pe deplin, Phryne i l-a cerut pe Cupidon, iar Praxiteles a fost nevoit să-i dăruiască această sculptură, ţinându-şi cuvântul dat.

Praxiteles, avându-o ca model pe Phryne în postura de Afrodita din Knidos, a sculptat-o, iar Apelles a pictat-o ieşind din spuma mării la sărbătoarea lui Neptun. Nu se cunoaşte nici locul şi nici data morţii ei. Cronica lui Pausanias povesteşte doar că prietenii ar fi adunat bani pentru a ridica o statuie de aur în memoria ei, în templul Minervei. Soclul a fost lucrat din marmură de Penthelikon, autorul statuii fiind Praxiteles.

A fost inspirat Ion Minulescu, când îşi încheia romanţa-i cu frumoasele versuri: „Şi-n seara când ne-om despărţi –/ Căci va veni şi seara-aceea –/ Vom stinge flăcările-albastre din candelabrele de argint,/ Iar florile de chiparoasă şi trandafirii-i vom presa/ În cartea roză-a epopeii/ Amantelor din Siracuza,/ Citera,/ Lesbos,/ Şi Corint...”

© 2007 Revista Ramuri