| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Niculina OpreaMASCA TIMPULUI I Steaua în care locuieşti este un soare al nopţilor în care înfloresc macii albi. Macii albi, Ali 1,macii albi în ale căror petale s-au cuibărit cioburile timpului sfărâmat de roţile dinţate ale unei dimineţi blestemate. Dar timpul, timpul care ar fi trebuit să germineze lângă respiraţia ta, s-a transformat în bobiţe de rouă şi îmi netezeşte drumul desenat pe mantia numelui tău. În urma paşilor mei înfloresc doar macii roşii... Ah, mantia numelui tău este harta din inima mea, iar tu, tu eşti un câmp înflorit cu maci albi şi maci roşii. II Cât de prost începe ziua de azi! Plouă şi bate un vânt de-i simţi usturimea în rărunchi, în acest dans haotic stropii de ploaie se răsucesc în sensul invers al acelor de ceasornic dar timpul, timpul coboară în scorbura somnului în loc să lase libere cărările prin labirintul pădurii înmugurite pe furiş. Ce anotimp nehotărât! Lumina aruncă un fascicul minuscul peste grădina în care seminţele au germinat cu mult prea devreme iar bulbii crăpaţi de rodul nuntit sub mantia iernii nu mai pot face cale întoarsă.
III Îmi este dor de dimineţile scânteietoare, dimineţi de argint în care lumina binecuvânta ochii şi faţa celui care nu reuşea evadarea din coşmarul unui vis cu balaurul cu şapte capete. Îmi este dor de troienele copilăriei, de primăverile adolescentine, primăveri pe nedrept traversate de brume şi niciodată ştiut dinspre care punct cardinal veneau Îmi este dor de cei care acum respiră prin rădăcinile muşcatelor din ferestre, aceleaşi ferestre care dau înspre răsărit. Dorul acesta sfâşietor este mai înalt decât toate cerurile la un loc, însă nu cred că este dovada profundă a iubirii mele pentru ţărâna care mi-a fost furată de sub tălpi fără să pot simţi această pierdere odată cu număratul cercurilor din apa fântânii Tot mai mult sunt îndreptăţită să cred că este o mască nouă a timpului o mască pe care omul iubit mi-a furişat-o printre darurile nenumite la cântători, daruri fără de care nu mi-ar fi permisă trecerea în ţinutul celor fără dor. Această stare îmi săgetează coşul pieptului, mai mult decât o amputare voită pare a fi o lepădare de un trecut azvârlit în groapa incertitudinilor mărunte.
IV Iar şi iar o dimineaţă sufocată de ştiri false, neînchipuit de false şi nocive pentru mine şi îngerul meu Nu ştiu la ce gândeşte îngerul, zâmbetul îi este prea senin La vederea apei cum se tulbură în paharul de ceai din faţa mea, îmi pierd cumpătul toate proiectele de viitor mi se clatină în cap, unele încearcă să evadeze din strâmtoarea venelor capilare, dar nu, nu ar trebui să coboare de acolo, din vârful capului, culoarea ochilor dacă îmi rămâne aceeaşi mă voi mulţumi cu o moarte eroică în faţa îngerului meu hlizindu-se la auzul ştirilor false, neînchipuit de false şi de nocive. nouă V Început de săptămână cu mirosuri pestilenţiale plutind peste oraşul în care teama de luna nouă creşte continuu... Deasupra minciunii şi urii flutură iluzia că niciun câine nu va mai mânca vreun copil, dar, spiralele morţii se ridică cum îşi ridică şarpele capul spre vasul din lut cu lapte încă fierbinte...
Am ajuns de nu ne mai recunoaştem în oglinzi, mergem pe străzi ca nişte bezmetici cu sufletele goale, în aerul de nerespirat doar câte o petală de trandafir pluteşte în ligheanul cu clor, ei, da, uneori împrumut din curajul ei ca traversarea să nu se încheie cu încă un eşec. VI Aş putea spune că te iubesc fără a gândi mai mult de atât, fără să-mi amintesc de bruma toamnelor aşezată pe trandafirii din curte. Aş putea spune că te iubesc ca pe un frate plecat să-mi cumpere halviţă, un frate al cărui mers legănat îmi pare că îl zăresc de departe. Aş putea spune că te iubesc fiindcă îmi este dor de zorii care îţi atârnă de gene când în pocalul timpului roua crinilor se transformă în perle pentru binecuvântarea ceremoniilor mereu amânate. Aş putea spune că te iubesc pentru toate sunetele vocii după al căror ecou îmi îndrept paşii spre ziua de mâine, sunet ştiut doar de rădăcinile nevăzute dar mereu născătoare de sensuri noi într-o viaţă înjumătăţită în chip nefiresc. Aş putea spune că te iubesc pentru toate cuvintele nerostite, pentru cămaşa de mire pe care nu am albit-o îndeajuns, pentru voalul miresei pe care ape învolburate l-au furat, dar te iubesc ca pe un frate plecat să-mi cumpere halviţă, al cărui mers legănat îmi pare că îl zăresc de departe. 1 Enver Ercan, important poet turc (21.01.1958 22.01.2018). |