| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Mihai Marianfericit uneori imi pierd toate simţurile se-ntâmplă pe neaşteptate mâinile par ajunse la capătul propriilor istorii picioarele sunt borne bizare abdomenul pare umplut cu heliu levitez prin aerul dens gelatinos-sclipitor globii oculari se mişcă necontrolat transmit mesaje pe care doar surzii le-ar putea decripta din gură dispare până şi gustul amar şi nu mai pot auzi nici măcar cum ţeasta se sparge-n bucăţi ar trebui să înnebunesc de frică dar cu toate astea mă simt fericit sunt singurele momente în care oamenii privesc fără a părea că înţeleg ce se-ntâmplă dar fascinaţi de lipsa de orice agitaţie a victimei paralizate din care se hrăneşte un animal întunecat şi feroce. oraşul păsărilor migratoare îmi spun poţi termina de citit cartea asta mai târziu acum ar fi bine să deschizi fereastra să tragi nişte aer proaspăt în piept sau mai bine nu este o iarnă foarte rece mercurul din termometre arată grade puţine şi nu doar gradele sunt puţine în oraşul acesta unde nimic nu este unde trebuie să fie unde totul este altundeva mai ales tu spun la televizor că drumurile pe care te-ai fi putut întoarce sunt blocate că protestatarii au închis piaţa au ridicat oameni de zăpadă baricade din turtă dulce beteală şi globuri de pom peste tot am vrut să te sun să îţi spun că de fapt e-o minciunâ în fiecare zi merg mult chiar trec pe acolo şi singurul lucru pe care îl văd este absenţa ta: un tanc care trece peste mine sfărâmându-mi oasele. mind game . poetului Adrian Alui Gheorghe în întunericul incandescent al străzii un bărbat singur îşi măsoară cu paşi rari disperarea în bucătărie o femeie singură tremură cu lingura-n oală printre bucăţile de carne neputând să înţeleagă cine pe cine a ucis spaţiul dintre cei doi geme Cioran ar spune că de pustiu Hawking, de viaţă.
ultimul poem un lucru interesant pe care îl poţi face este să începi un poem fără să ai idee despre ce vei scrie fără să ştii la ce să te aştepţi pe măsură ce literele semnele de punctuaţie se succed unele altora să începi să scrii pur şi simplu fără gândul că poate acest poem va însemna startul celui de-al treilea razboi mondial locul de odihnă veşnică al unui veteran din Afghanistan ori poate la fel ca universul va continua să se extindă să se umfle ca un cadavru în crematoriu până îţi va exploda în faţă şi vei realiza că nu te poţi salva nu poţi înota în măruntaiele acestui neant despre care habar n-aveai că vei scrie. amniotic ghemuit în mireasma de metropolă a propriilor reflexe noapte de noapte reconectez cordonul ombilical aştept mesaje din înalt cu privirea aţintită spre diagrama trandafirului lipsă din buchet rămân suspendat între halucinaţie şi oglinda care nu reflectă nimic luminat tot mai intens de focul rece al veiozei din sare de Himalaya liniştea încetează să mai fie axă de simetrie devine fiinţă sumbră oraculară în cei câţiva metri cubi de aer bliţuri puternice luminează pe covor cartuşe de război motoare sfărâmate de bombardiere garduri din plasă şi sârmă ghimpată spre care ca într-o aură de cercuri concentrice mă îndrept cuprins de un soi de abstrusâ clarviziune aşa mă găseşeşte în zori ea agăţat într-o spânzurătoare de cobalt şi când sunt iarăşi întins pe podea cu aşternuturile răvăşite de jur-împrejur deconectează cordonul şterge embrionul transparent lichidul amniotic de pe trup şi din păr atunci redeschid ochii încep să visez interiorul minuscul ilizibil al lumii şi fiecare clipă ce vine are propriul organ de simţ ovare fertile reţele de cablaj subteran cu ajutorul cărora civilizaţii colaterale programează sexul verbului a muri. profeţi şi sânge confuz ca o focă ce a uitat că trebuie să aplaude pentru a primi peşte pătez aşternuturile cu transpiraţie lucioasă şi abundentă ca de actor porno urmăresc documentare şi filme mute aflu că antimoniul avea rolul de a proteja ochii egiptenilor în deşert lilian gish îşi făcea singură cascadoriile şaptezeci de posturi tv şi nimic de văzut schimb canalele tot mai repede până sunt aproape de orbire şi leşin buricul degetului mare a dezvoltat un soi de protuberanţe dintr-o piele galbenă şi tare pe care le-am ros până a curs un sânge de culoare foarte închisă dens şi cu gust de carton când a căzut pe gresia albă a băii a început să formeze o mică baltă plină de imagini şi de figuri alegorice pe care doi gândaci doi moise de chitină încercau să o despartă protuberanţele au reapărut instantaneu parcă înţelegând absurdul jocului şi nu mai există loc pe buricul degetului mare să-mi scriu poemele povestea vieţii mele şi nici măcar pentru melancolia delicată a pânzei de păianjen am sfărâmat gângăniile sub talpă m-am dus la culcare pe călcâie cu resturi de profeţi şi sânge.
adoxografie un drum care coboară mereu încetul cu încetul simţul auzului dispare oraşul oamenii capătă proporţii ireale propoziţii scurte flash-uri acutizează percepţia urechile se micşorează până dispar nasul se retrage în carnea feţei dinţii se resorb picioarele ca nişte coarne de melc atinse cu degete de copil se retrag în burtă şi nu mai mergi ci orbitezi în jurul unei planete din beteală şi globuri de pom umbra ta cade peste vitrine împodobite peste copii ce colindă cu emoţia unui medic legist aflat la prima autopsie. dextrogir scriu versuri care în vis se arată drept ce de la bun început au fost: pleura subţire a plămânului cu floare la rever vibraţia în sens invers a spiralei adn fiecare poem este o piesă dintr-un puzzle al fricii stilul vertebră din coloana resentimentelor tematica derivă dintr-un număr raţional negativ cu rădăcina în concentraţia de magneziu din sânge lipsa semnelor de punctuaţie este un generator care alimentează cu spaime îndepărtatul oraş al trupului meu. |