Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Lumi succesive

        de Aura Dogaru

După romanele Aşezarea (1989), Apă neagră (1999), Evelyn (2011), Ceaţă pe Tamisa (2013), Nicolae Stan publică Agonia lui Constantin (2017), o carte a vieţii obişnuite, dar prezentate într-un mod deosebit – de la necunoscutul din care vine omul şi până la necunoscutul altei lumi.

Romanul lui Nicolae Stan este o radiografie a destinului uman, o privire atentă asupra vieţii. El arată o moarte trupească şi o trecere a sufletului într-o altă etapă. Protagonistul, Constantin Constantinescu, este urmărit încă de la naştere. Autorul aduce în faţa cititorilor un personaj capabil să-şi amintească tot ceea ce i s-a întâmplat, chiar şi momentul intrării în lumea efemeră, cel în care era doar „o masă tremurândă de carne, aruncată în lume“. Vocea naratorului are trei dimensiuni: una a înţelepciunii, părând că este desprinsă din sfera divină, deoarece îi oferă sfaturi utile pentru ceea ce îl aşteaptă, văzându-l drept „vrednic urmaş al lui Adam“, o voce a unui narator omniscient şi omniprezent, ce-i dezvăluie lui Constantin aspecte semnificative din viaţa sa, fiind martor al tuturor evenimentelor trăite de acesta, dar şi vocea lui Constantin Constantinescu, constituindu-se ca un monolog. Ele se completează şi, pe parcursul romanului, par a fi într-o relaţie de interdependenţă. Vocea care îl însoţeşte, sfătuindu-l şi atenţionându-l cu privire la dificultăţile ce îl aşteaptă, i se adresează cu diferite formule: „vrednic urmaş al lui Adam“, „masă plăpândă de carne“, „mlădiţă a Primului Om“, „destoinic urmaş al lui Cain“, „sărman păianjen gânditor“ etc., evidenţiind originile omului, dar, mai ales, condiţia sa incertă şi fragilă. Sfătuitorul său este asemenea unui înger păzitor, îl supraveghează şi caută să îl ţină cât mai departe de ceea ce este rău, totul printr-un discurs în stil religios.

Personajul principal nu vine pe lume fericit, el percepe noul spaţiu asemenea iadului. În mod bizar, acesta are capacitatea de a gândi în termenii unui om matur. Lumina orbitoare îl supără, îl nelinişteşte, se simţea mult mai bine în întunericul din care venise. Refuză lumea în care ajunge, urăşte lumina care îi provoacă suferinţă, pare că se împotriveşte noii aventuri ce îl aşteaptă, simte că a fost luat cu forţa din umbra confortabilă în care trăia înainte: „Prea multă lumină! Vreau înapoi, acasă! Vreau înapoi, auziţi? Asta-i răpire curată! Lumina albă-mi biciuieşte pielea, mi-o boţeşte centimetru cu centimetru. Trebuie să mă apăr! Dumnezeule, unde-am ajuns? E iadul pe pământ! Închid ochii şi strâng din pumni. Trebuie să rezist! Urlu! Simt cu toţi porii mei tot ce este-n jurul meu, în jurul pielii mele încreţite. Urlu din nou!“. Teama, suferinţa, repulsia sunt redate prin exclamaţii şi interogaţii interminabile. Aşa se naşte Constantin, aşa se naşte orice om, fiindcă personajul lui Nicolae Stan nu este singular, trăsăturile sale au caracter general. Fiinţa umană vine pe lume forţată, chinuită, fără să fie întrebată dacă îşi doreşte să păşească în acest spaţiu. Uşor, uşor se obişnuieşte cu lumea terestră şi va funcţiona conform normelor ei. Primele momente, primele cuvinte, părinţii, aspecte din timpul şcolii, liceului şi facultăţii (Bildungsroman-ul), serviciul, oamenii cu care interacţionează, propria-i familie, soţia, copilul, toate acestea se derulează cronologic de-a lungul romanului. Amintirile sale sunt destul de banale, dar modul tridimensional prin care sunt redate este captivant.

Nicolae Stan creează un roman ce are în centru existenţa, fiecare om putându-se regăsi aici. Viaţa este o luptă iniţiatic㠖 venim dintr-un loc întunecat, venim de nicăieri şi nu ştim ce ne aşteaptă. Totuşi, omul este supus multor probe, trebuie să treacă peste diferite obstacole, cel mai dificil pas fiind cel de trecere a pragului dintre cele două lumi. Probabil, acesta este şi motivul pentru care titlul cărţii este Agonia lui Constantin. Autorul oferă mai mult decât putem să simţim, mai mult decât ştim, ceva ce ne imaginăm, ceva ce spun religiile că există: viaţa de după moarte, efemeritatea trupului şi eternitatea sufletului. După accidentul care îi va aduce sfârşitul fizic, sufletul arhitectului este viu, îi vede pe cei dragi, le stă alături, timp de patruzeci de zile nu-şi găseşte liniştea, aşa cum se întâmplă în tradiţia creştină. La naştere, personajul eponim intră într-un spaţiu intens luminat şi este iarăşi învăluit de lumină în noua lume. Aşadar, existenţa are un caracter circular.

Romanul Agonia lui Constantin este o reflecţie asupra vieţii şi o proiecţie a dorinţei fiecărui om de a exista şi după moarte.

 

© 2007 Revista Ramuri