Într-o splendidă frază, Radu G. Ţeposu scrie: „Lumea poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu pare a avea ceva din universul sublim-trivial al filmelor lui Fellini: aerul neorealist al abjecţiei discrete şi, nu în ultimul rând, o iluminare secretă a speranţei” (Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, ediţia a II-a, prefaţă de Al. Cistelecan, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 82). Dacă această afirmaţie ilustrează mai bine primele volume ale lui Liviu Ioan Stoiciu, iată o remarcă a lui Gheorghe Crăciun prin care îmi pregătesc terenul pentru ipoteza mea despre volumul Efecte 2.0: „Poezia românească cunoaşte acum [Gheorghe Crăciun se referă la generaţia optzecistă şi enumeră o serie de nume printre care şi cel al lui Liviu Ioan Stoiciu] un masiv proces de tranzitivizare, nici în prezent încheiat” (Aisbergul poeziei moderne, cu un „Argument al autorului”, ediţie îngrijită de Carmen Muşat şi Oana Crăciun, cuvânt-înainte de Caius Dobrescu, postfaţă de Mircea Martin, Editura Polirom, Iaşi, 2017, p. 348).

În Efecte 2.0, Liviu Ioan Stoiciu propune o poezie cu o nuanţă mai frugală, mai lizibilă, mai biografică şi mai confesivă decât în volumele precedente, o poezie a unei existenţe tensionate, ajunse la o saturaţie de încercări în „ape adânci”. E o transparentizare bine venită şi, cumva, de aşteptat.

Efecte 2.0 este o înaintare somnambulică prin memoria plină de pânze de păianjen a lui Liviu Ioan Stoiciu. Aparent, scopul este atingerea unui trecut al banalităţilor, al întâmplărilor de zi cu zi, însă acestea se dovedesc la fel de tulburătoare ca amintirile traumatice din volumele precedente. Sunt trecute prin filtrul imagistic al poetului şi transformate în „pastile” de moarte şi de singurătate: „E/ mort de oboseală./ Îşi// iubeşte aproapele. Şovăitor, hărţuit. Face/ mătănii lângă patul meu, să/ mă însănătoşesc, să nu mor înaintea lui. O ţine aşa din/ iarnă, de când eu am apărut în faţa/ chiliei lui, la marginea satului, desculţ, cu faţa senină:/ îmi ştergeam picioarele pe zăpadă,/ susţinând că şi aşa nimic nu mai contează. Nici nu mai/ merge. Că numai/ suferinţa mă mai atrage ca un magnet” (Numai suferinţa).

Această spovedanie vine şi cu anumite efecte adverse; trecerea este dificilă, astfel apare o alteritate brutală până la sciziunea în mai multe euri contradictorii. Deşi titlul trimite la o anumită evoluţie, un fel de update, volumul descrie o traiectorie inversă, spre primar, spre eidetic (în înţeles husserlian, ca spaţiu al copilăriei), spre străfundurile unui inconştient încă neexploatat. Cu o expresie din poemul Motiv de întristare, putem vorbi de „Un adevărat regres”. Secvenţialitatea sugerată de „2.0” nu este o trimitere la o „schimbare la faţă” a poetului, ci, mai degrabă, la această nouă alteritate asumată. Rădăcinile acestui tip de dualism trebuie căutate în poetica bacoviană (analogia între G. Bacovia şi Liviu Ioan Stoiciu, deşi din alt punct de vedere, este exprimată şi de Ion Bogdan Lefter în Bacovia, un model al tranziţiei, 2001). Deşi mult mai coerent sintactic, falia psihologică rămâne greu accesibilă.

Poemul Rar sus, care dă şi titlul primului ciclu, este o confesiune pe mai multe voci, o pagină de jurnal transpusă în poezie, simulând incoerenţa, însă stările sunt unitare: singurătatea, înstrăinarea, conştientizarea spaţiului iluzoriu al poeziei: „Nu sunt cu nimeni. ... N-ar/ trebui să te provoci? Slabe speranţe. Numai anomalii,/ abateri, excepţii. «Morţii/ nu sunt chiar morţi, ci doar trecuţi în alt plan».../ Are răfuielile lui. Arde de nerăbdare, nu-şi vede măsura,/ «mizerie»? Ba tocmai, că o vede…”.

A regresat lent (Jurnal) este un autodenunţ, poate şi ironic, al unor reminiscenţe neomoderniste de care poetul nu poate scăpa. Este vorba, aşadar, şi de o survolare critică a inconştientului cultural, sondat fără menajamente, fără tăieturi. În aceeaşi notă, poemul Hai, gata este o bulgakoviană luptă cu demonul interior, un climax al destăinuirii, o auto-exorcizare prin scris: „am în spate un diavol/ care mă tot îndeamnă să fac// rău, dar eu nu fac... Sunt pedepsit pentru cele mai vădite/ greşeli ale slujitorilor/ raiului pe pământ, acum corpul meu are miros de lapte/ acru? Are... Aşa// îmi trebuie, de ce nu ascult? Diavolul îmi/ arde două perechi de palme:/ hai, gata, trebuie să facem rost de haleală, nu/ dormi pe picioare! Azi,// când toate lucrurile se întâmplă fără vreo justificare anume”.

Pe lângă alteritate şi alienare, intensificate în Efecte 2.0, se mai găsesc în acest volum şi poeme, cumva, în contra-efectului celor descrise mai sus, în care o stare de beatitudine pseudo-narcotică ia tonuri elegiace şi invocatoare (La sfârşitul istoriei, Semne bune, semne rele). Efecte 2.0 este un volum care se auto-devorează şi se auto-generează de la poem la poem. Efectele sunt vizibile, însă cauza rămâne o necunoscută incitantă.