Copyright (c) Editura Humanitas Fiction, 2017

Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu

În săptămâna de dinaintea Crăciunului, eu şi colegii mei de muncă ieşim în oraş să bem un cocteil şi să mâncăm ceva. Ştim un loc pe Strada 12, pe nume Wallflower, unde tavanul e făcut din tablă şi banchetele dintr-o chestie portocalie. Se servesc mâncăruri franţuzeşti şi cocteiluri americane. În noaptea în care am ieşit în oraş, ne-am trezit vorbind despre poveştile noastre de Crăciun – în general, despre copilărie, când, aşa cum ne spune memoria, răbojul personal cu care contracarăm istoria, Crăciunul nu era o chestie comercială, aşa că, deşi nimeni nu se ducea la cumpărături, erau mereu cadouri sub pom. Copiii se dădeau cu sania şi veneau acasă să joace diverse jocuri cu zaruri în faţa focului. Fiecare avea câte un câine bătrân şi o bunică ce cânta la pian. Cu toţii purtam pulovere tricotate de mână. Fiecare făcea câte un om de zăpadă cu un morcov pe post de nas şi un fular la gât şi cânta Winter Wonderland. Iar în Ajunul Crăciunului, făceai un efort supraomenesc să rămâi treaz şi să-l vezi pe tipul cu haină roşie şi sanie – şi niciodată nu-l vedeai, însă el tot venea şi bea whisky-ul de pe masa de la bucătărie.

— Moş Crăciun e un alcoolic.

— Da, dar îşi petrece restul anului într-un centru de dezintoxicare.

— Haideţi, oameni buni! Asta e din partea mea.

M-am ridicat să mă duc la baie. M-am aşezat la loc. Vedeam dublu.

— Sam? Eşti bine?

Era Lucille, care s-a strecurat pe banchetă lângă mine, în rochiţa ei gri cu guler alb. Ea lucrează la departamentul de ilustraţie. Eu lucrez la design. Îi spun că sunt bine.

— N-ai zis nimic când am vorbit cu toţii despre Crăciun – nu-ţi place Crăciunul?

Adevărul ăsta e: nu-mi place Crăciunul. Nu ştiu care-i rostul lui în ziua de azi – doar ca să acumulezi datorii pe care nu le poţi plăti şi să te cerţi cu rudele. Locuiesc singur, aşa că am scăpat de toată povara asta. Locuiesc singur. E un lucru bun.

— Mă duc acasă la ai mei de Crăciun, a zis Lucille, tu?

— Eu rămân acasă, i-am răspuns.

— Singur? a întrebat Lucille.

— Da. Am nevoie să fiu puţin singur. Înţelegi ce zic?

Lucille a încuviinţat, părând mai degrabă că dă din cap în semn că nu. Apoi a zis:

— Aş vrea să-mi spui o poveste despre Crăciunurile tale. Una singură.

— Alege-l pe oricare, toate au fost la fel. Noi nu serbam Crăciunul.

— Sunteţi evrei?

— Nu. Doar asociali.

N-am spus mai multe atunci, pentru că ceilalţi începuseră să-şi cânte versiunea personală a melodiei Fairytale of New York, care era o alegere şi mai proastă decât The Pogues.

Vreau să zic, ce-i cu toată bonomia asta? Pentru simplul fapt că ne aflăm într-un bar aşa-zis franţuzesc, trebuie să ne prefacem că trăim sentimentele astea franţuzeşti de camaraderie şi să ne pupăm de parc-ar fi adevărat?

Nu e adevărat, dar iată-i pe colegii mei cum ciocnesc paharele şi-şi dau unii altora să mănânce creveţi.

Lucille s-a aplecat în faţă şi li s-a alăturat, şi am dedus că interogatoriul meu de Crăciun a luat sfârşit.

Am tras adânc aer în piept, m-am mai dus o dată la toaletă şi am decis să pun definitiv punct serii şi să mă duc acasă pe jos.

Mi-am luat haina din cuier şi am aruncat o privire spre grup. Distracţie plăcută, dragi colegi.

Afară, pe trotuar, lumea râdea, braţ la braţ, ridicându-şi faţa spre zăpada ce cădea.

Ce se bucură aşa? Zăpada e doar ploaie care a rămas afară, în frig.

— Îmi place când ninge, a zis Lucille, apărută din senin lângă mine, cu căciula ei rusească de blană şi mantaua ei gen Doctor Jivago. Lucille e OK, dar e ciudată. Vine cu flori la birou. Mi-a zis:

— Vrei să ne plimbăm puţin împreună?

Aşa că am pornit prin lumina albă şi perdeaua fulgurantă de zăpadă tăcută. Străzile erau zgomotoase, dar zgomotul era cumva camuflat. Zăpada liniştise oraşul şi-i domolise pulsul. Iar aerul înserării mirosea a curat.

— Lumea asta dărâmată, am zis.

— Poftim? a întrebat ea.

— Hart Crane.

— A…

Şi ne-am plimbat; am trecut pe lângă baruri şi restaurante, şi pe lângă micile prăvălii deschise până târziu, pe lângă tipul care vindea genţi sub o prelată şi pe lângă maldărul de haine vechi din pragul uşii, cu un afiş pe care scria CRĂCIUN FERICIT, OAMENI BUNI! Pe vanta de aerisire de lângă el ieşeau aburi şi un miros înţepător, de curăţătorie chimică. Lucille i-a dat cinci dolari.

— Şi cum a fost Crăciunul trecut?

— În nici un fel – nicicum, ţi-am zis. Fără brad, fără globuri, fără daruri, fără masă în familie. Tata străbătea Canada cu tirul – întotdeauna alegea să lucreze de Crăciun – se plătea triplu, zicea, deşi pentru ce anume voia să câştige triplu şi pe ce cheltuia banii, asta nu ştiu.

— Vrei să spui că n-ai primit niciodată un cadou de Crăciun?

— Nu! Sunt bărbat în toată firea. Am avut prietene. Am prieteni. Şi ei mi-au făcut cadouri, evident! Dar Crăciunul în sine nu înseamnă nimic pentru mine.

Un căţel de talie mică, cu lesă, sărea şi se lupta cu zăpada de parcă ar fi vrut s-o prindă.

— Ba Crăciunul înseamnă ceva pentru tine, a zis Lucille. Crăciunul înseamnă tristeţe.

Vai de mine, mi-am zis în gând, tipa e New Age sau se duce la psiholog de cinci ori pe săptămână. Mă laşi?

Am ajuns la colţul de lângă băcănia cu semipreparate, cu faţada ei de plastic ce proteja un şir de brazi în ghivece. Am simţit un miros proaspăt de pin şi detergent.

— Aici cotesc, am zis.

— Ai barba albă, a spus ea.

— Aşa-i în perioada asta.

Mi-am scuturat cu mâna zăpada din barbă, mi-am băgat mâinile în buzunare şi am pornit pe stradă. Pe la jumătatea ei, m-am răsucit pe călcâie. Nu ştiu de ce. Lucille plecase. Evident că plecase. Fetele nu rămân să aştepte la colţul străzii, în zăpadă.

Am urcat scările spre apartamentul meu – o garsonieră într-o clădire cu portar, care e mort, dar păstrat ca să dea bine, şi, bănuiesc, fiindcă e mai ieftin decât dac-ai lua pe cineva viu. Stă în cabina lui, cu televizorul aprins. Locuiesc aici de doi ani. I-am văzut creştetul capului, dar nu l-am văzut niciodată mişcându-se.

Am descuiat uşa – trei zăvoare pe o placă rectangulară simplă de oţel dur – şi am aprins lumina. Apartamentul meu e ca hainele mele – nu-mi pasă cu ce mă îmbrac, dar trebuie să porţi ceva. L-am luat gata mobilat. N-am adus niciodată nimic al meu.

Se afla chiar în faţa mea, în mijlocul camerei, ca şi cum acolo ar fi fost locul lui. Un brad de Crăciun.

Am coborât în fugă scările şi am bătut cu pumnii în cabina în care se presupunea că există un portar viu şi sănătos, gata să-i ajute pe locuitorii clădirii.

Nici un răspuns. Jur că a dat mai tare sonorul televizorului. Atunci va trebui să sun la poliţie…

Aş vrea să raportez un incident.

Ce fel de incident?

E un pom de Crăciun în apartamentul meu.

Omule, ai băut ceva în seara asta?

Nu. Da. Dar nu prea mult. Adică, a intrat cineva în apartamentul meu şi mi-a lăsat un pom de Crăciun.

Ţi-a făcut vreo pagubă? Îţi lipseşte ceva?

Nu.

Amice, sună-ţi prietenii, zi-le mersi şi noapte bună. Sărbători fericite şi noapte bună!

Interlocutorul mi-a închis. Am sunat la parter, la portarul cel mort. N-a răspuns.

Ziua următoare a fost ultima de serviciu. M-am trezit devreme, ceea ce n-a fost greu, pentru că nu dormisem prea mult. Pomul de Crăciun era tot acolo. A trebuit să mă strecor pe lângă el ca să ajung la uşă. Când m-am uitat în urmă, în timp ce închideam uşa, am fost sigur că bradul zâmbea.

La birou, i-am zis lui Lucille:

— Tu crezi că pomii pot zâmbi?

Mi-a răspuns cu un zâmbet, un zâmbet deschis şi cald, pe care nu i-l mai remarcasem până atunci.

— Nu-ţi stă în caracter, Sam. E aproape romantic.

— Sunt puţin debusolat, am zis.

Era o zi cu soare de iarnă, ce făcea oraşul să scânteieze în licăre de diamant şi de perlă. Cerul de un albastru electric părea un neon aprins. Vitrinele marilor magazine universale erau ca nişte oglinzi fermecate, către o altă lume.

Am pornit-o pe jos spre Rockefeller Center, nu ştiu de ce. Mulţimile sunt înnebunite, şi nu e om fără şase sacoşe, şi nimeni nu prinde nici un taxi.

În fiecare an, primăria instalează un brad de Crăciun înalt de douăzeci şi ceva de metri şi-l împodobeşte cu zece kilometri de ghirlande luminoase şi o stea uriaşă de cristale Swarovski în vârf.

Nu ştiu de ce, am înaintat spre el. Am rămas în picioare sub brad. Imensitatea lui face orice adult să se simtă iar un copilaş.

— Sam! Sam! Intră în casă, chiar acum.

— Vreau să văd pomul, mamă. Au adus un brad din pădure!

— Ai auzit ce-am zis. Intră imediat, sau în seara asta nu mănânci nimic.

În casa întunecată. În pat. Şi nimic.

— Sam? Era Lucille. Ce faci aici?

— A, păi, am avut de făcut un comision în centru.

Lucille încă zâmbea – oare zâmbeşte mereu şi, dacă da, de ce?

A zis:

— Îmi place să vin să mă uit la brad. Mă face fericită.

— Serios? De ce te face fericită un brad?

— Pentru că e gratis, şi la New York nimic nu e gratis, şi e frumos, şi uite cât de relaxaţi sunt oamenii – cu copiii lor –, şi uite-o pe bătrâna aia de acolo, pare că visează ceva frumos.

— Probabil o să fie complet singură de Crăciun, am zis.

— Tu o să fii singur? m-a întrebat Lucille.

— Nu, nu. Sigur că nu. Uite ce e, să ai un Crăciun fericit, Lucille; eu trebuie să…

— Tocmai mă duceam la Bouchon, să-mi iau o ciocolată caldă. Vrei şi tu una?

Aşa că ne-am dus la Bouchon şi ne-am aşezat – şi Lucille continua să zâmbească, eu continuam să nu zâmbesc, şi ea pălăvrăgea despre vacanţă şi brusc, am zis:

— Azi-noapte, în apartamentul meu, era un pom de Crăciun. Apărut din senin.

— Eşti sigur?

— Am sunat la poliţie.

— Ai sunat la poliţie fiindcă te-ai trezit cu un pom de Crăciun în apartament?

Un tip cu jachetă din fleece, în carouri s-a strecurat pe lângă noi cu două cafele moka şi sirop de turtă dulce. S-a aplecat uşor spre Lucille şi i-a zis, destul de tare ca să aud:

— Meriţi un iubit mai acătării, draga mea.

Lucille a râs, dar mie nu mi s-a părut deloc amuzant. Am strigat în urma lui:

— Nu-i iubita mea!

Tipul in carouri s-a întors spre mine.

— Deci eşti prost. Am înţeles. Sărbători fericite.

— Mi-a spart cineva apartamentul. Idiotule!

Însă tipul în carouri plecase, iar eu eram în picioare, singur şi jenat. Doar că nu eram singur. Lucille încă era cu mine.

— Ţi-a plăcut? a întrebat.

— Ciocolata e super, da… mersi.

— Bradul. Ţi-a plăcut bradul?

Mă întorceam pe jos acasă, singur, gândindu-mă la ce mi-a zis. Îmi plăcea faptul că, pentru prima oară în cei treizeci şi doi de ani de viaţă, aveam un pom de Crăciun în casă?

Am dat colţul. Afganii care ţineau băcănia stăteau afară, în faţa prăvăliei. I-am întrebat:

— Mi-aţi livrat cumva un brad în apartament aseară?

Au clătinat din cap şi mi-au oferit nişte castane direct din ceaunul fierbinte. Plec acasă de sărbători? Nu? Lor le-ar plăcea să se ducă acasă. Unul dintre ei şi-a scos portofelul şi mi-a arătat o poză printată şifonată a casei în care trăiau părinţii lui – o clădire cu un singur nivel, din beton, aflată la baza unui munte abrupt, cu creştetul acoperit de zăpadă. N-a zis nimic – a ţinut doar poza, ca şi cum ar fi fost o lumină sau o oglindă, sau un răspuns la o întrebare. Apoi a venit o femeie care voia portocale.

Am intrat şi am cumpărat nişte pui gătit cu orez, caju şi caise şi am cotit, îndreptându-mă spre clădirea în care locuiam. Apartamentul meu se afla la etajul al patrulea, iar fereastra sufrageriei dădea spre stradă.

În fereastra mea e o lumină ce vine dinăuntru, de undeva. Ca o lampă joasă. Eu n-am nici o lampă joasă. Sunt genul care preferă lumina centrală.

Am intrat grăbit în clădire.

Portarul cel mort se afla în cabina lui şi se uita la TV. M-am oprit şi mi-am fluturat mâinile pentru a-i atrage atenţia, dar n-am auzit decât televizorul dat mai tare. O să-i explodeze televizorul.

În clădirea mea nu există lift, aşa că am urcat câte două trepte odată, vărsând puţin sos din caserola cu pui. Am deschis uşa – toate cele trei zăvoare erau încuiate. Nici un semn de intrare prin efracţie. Ajuns înăuntru, am întins mâna după întrerupător, însă nu era nevoie.

Pomul de Crăciun era aprins.