• Regia: Andi Gherghe

• Scenografia: Adrian Ganea

• Distribuţia: Raisa Ané, Botond Farkas Benedek, Csaba Ciugulitu, Piroska Fodor, Imelda Hajdu, Ştefan Mura, István Nagy

Teatrul ca mijloc de detensionare şi dialog este propunerea MaRó, o producţie Yorick Studio, care deschide recenta iniţiativă a Naţionalului craiovean „11plus1 independent/contemporan”.Autonomie şi alte teme sensibile ce străbat spaţiul european în ultimii ani şi au escaladat într-o situaţie aproape fără ieşire în Catalonia (care într-un ziar bilingv se declară „o ţară din Uniunea Europeană”) sunt abordate direct, într-o confruntare căutată, în zece secvenţe, într-un meci de box simbolic, ce aduce pe scenă provocarile coabitării româno-maghiare. Este o provocare şi pentru spectatori, fiecare miniatură e mai mult decât proiecţia comică a „câmpului de luptă” şi pentru că dialogurile sunt alerte, efectele comice maxime, poanta atât de bună, încît imaginea de ansamblu, intenţia corozivă (MaRó-muşcător) trec pe plan secund.

Székely Csaba, dramaturg de limba maghiară, poate unul dintre cei mai premiaţi dramaturgi din România (prima sa piesă Vă plac bananele, tovarăşi? a obţinut în 2009 premiul pentru cea mai bună piesă europeană acordat de BBC şi Premiul Imison, iar anul trecut Ăştia-s animale – Premiul Ferdinand Vanek pentru cea mai bună piesă politică), iese din zona de comună-comunitatea maghiară, din piesele ce alcătuiesc Trilogia Minelor, aduce faţă în faţă, într-o serie de povestioare râzăreţe, şi saşi, şi secui, şi români, şi evrei, şi ţigani, central fiind conflictul români-maghiari, sau invers. Filmul de animaţie pregăteşte audienţa, într-un intro de glumă reuşită: doi maghiari la poarta raiului, ajunşi accidental ori... din cauza unor români.

Comedia e o punte uriaşă (Michael Palin), este elementul cheie prin care oamenii îşi descoperă lucruri în comun, cum ar fi scena cu Avram Iancu, unde interesele personale sunt mai puternice decât cele naţionale, şi viceprimarul (maghiar) acceptă rolul eroului român şi cântă cu patos „Avram Iancu suntem toţi”.

Râsul este de recunoaştere de cele mai multe ori, însă cele mai problematice şi mai de efect momente sunt cele în care se strecoară râsul ilicit (despre care Radu Penciulescu spunea că apare atunci când râzi şi apoi ţi-e ruşine că ai râs). Sunt momentele de lost în translation voluntare sau mai puţin voluntare (fata măritată în Secuime şi povestea inimaginabilă a unei crime în masă), interpretarea ambiguă, un fel de a fost sau n-a fost, cum la fel de ambiguu e şi finalul dincolo de twist-ul intrgii. Cei doi ascultători mimează atât de bine empatia încât nu poţi să te întrebi dacă au înţeles sau nu. Mult mai clară este finalitatea în In corpore sano, un exemplu clar de substituire a dialogului prin dualogue, termen care denumeşte un monolog deghizat în dialog. Urmărind acţiunea, atitudinea celor doi protagonişti (doctoriţa şi pacientul), dialogul bilingv, sensurile care se pierd, devine evident că lipsa de disponibilitate e cea care opreşte comunicarea. Este secvenţa cea mai gravă, situaţiile-clişeu investigate în episoadele anterioare au rezolvări mai mult sau mai puţin spectaculoase, aici maladia (o perpetuă depresie care derivă din condiţia de maghiar în România, văzută la extrem ca o maledicţie) pare fără rezolvare, iar când soluţia este oferită, este una extremă: funia decorată cu cocarda steagului maghiar, moment ce aminteşte de o replică genială din Povestiri vesele din Transilvania spuse pe săseşte. Un ţăran vede că vecinul său se spânzură şi îi spune: „Vecine, nu aşa se face, nu pui funia în jurul pieptului!“ şi acesta îi răspunde: „Am încercat, dar doare!”. Cam aşa se întâmplă în toate cele zece schiţe/ studii de psihologie naţională, problema gravă (ori mai puţin gravă) e împachetată, deghizată comic pentru a ajunge la public, dar şi pentru că perspectiva comică minimalizează partea gravă. Obsesia purităţii etnice e poate cel mai ofertant motiv pentru comicul de situaţie (în Veritas mea lux, într-o altă discuţie doctor-pacientă, diagnosticul „unguroaică” e anunţat cu precauţii exagerate, ca la o boală fatală). „Ungureanu!” îşi strigă cu mândrie numele jurnalista ce nu vrea să accepte diversitatea etnică, iar situaţia încordată din ritualul peţitului interetnic se calmează ca prin minune în faţa „pericolului comun”, comunitatea rromă.

Râsul merge mână în mână cu violenţa, e una din regulile comediei, iar montarea lui Andi Gherghe foloseşte acest pretext şi atinge un centru nevralgic, prin structura spectacolului (ce separă scenele printr-un gong ce anunţă încheierea unei alte reprize, în timp ce runda următoare e anunţată de o pancartă cu maxime în limba latină), prin inserţiile de comedie fizică, prin sugestia unei presiuni, în care se joacă situaţia în sine, nu idei abstracte. Studentul maghiar, care suportă o dublă discriminare, e un astfel de caz, în care un incident devine situaţie comică, pentru că discursul naţionalist al unor „cetăţeni” români (o colecţie de stereotipii de limbaj) e luat în râs, secvenţa consecutivă cu suporterii maghiari la fel de agresivi şi exaltaţi care scandează „Stein, Stein, Wittgenstein” nu provoacă neapărat un râs din toată inima, cât un zâmbet cinic. Actorii trec cu dezinvoltură dintr-un personaj în altul, de la o limbă la alta, sunt o echipă omogenă, fără fisură. De mare efect este decorul realizat de Adrian Ganea, cuburi de lemn multifuncţionale, dar în special cele şase scaune, cu spătare pirogravate (figuri istorice şi culturale simbol), mutate cu aplomb în funcţie de necesităţile secvenţei.

La final, MaRó demonstrează că este mai mult decât o comedie neagră şi, chiar dacă unele schiţe sunt previzibile, scopul iniţial de interacţiune comunitară, dar şi de interacţiune cu publicul este atins. Andi Gherghe face un execiţiu de teatru comunitar, de formare de conştiinţe reactive, care să vadă şi faţa serioasă a unei abordări neserioase:„Ce râzi? Crezi că glumesc?“.