© Humanitas Fiction, 2017

Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu

Jim Fergus s-a născut în 1950, la Chicago, dintr-o mamă franţuzoaică şi un tată american. A absolvit liceul în Massachusetts şi, ulterior, Colorado College, cu o diplomă în literatură engleză. A călătorit mult şi a trăit de-a lungul anilor în Florida, Indiile Franceze de Vest, Idaho, Franţa şi Arizona. A fost antrenor de tenis de performanţă în Colorado şi Florida, iar în 1980 s-a mutat în Rand, Colorado, unde şi-a început cariera de scriitor liber-profesionist. În ultimii 20 de ani a publicat sute de articole, eseuri, interviuri. Prima lui carte, A Hunter’s Road (1992), este un jurnal de vânătoare. Romanul său de debut, bestsellerul One Thousand White Women: The Journals of May Dodd (1998) (O mie de femei albe. Jurnalul lui May Dodd One; Humanitas Fiction, 2017), apărut în 1998 şi vândut în peste 700 000 de exemplare în SUA, a primit Fiction of the Year Award (1999) din partea Mountains & Plains Booksellers Association. Traducerea franceză (2000) a fost distinsă cu Prix du meilleur premier roman étranger şi a fost pe lista de bestseller-uri pentru 57 de săptămâni. Cartea este prima dintr-o trilogie, iar cea de-a doua, The Vengeance of Mothers, va apărea în SUA în septembrie 2017. În 1999, Jim Fergus publică un volum de articole şi eseuri intitulat The Sporting Road. În 2005 vede lumina tiparului al doilea roman al său, The Wild Girl: The Notebooks of Ned Giles. Şase ani mai târziu apare romanul Marie-Blanche, despre istoria complicată a propriei familii, întinsă de-a lungul secolului XX. În 2013 termină romanul The Memory of Love (Amintirea dragostei; Humanitas Fiction, 2016), tradus în acelaşi an în franceză şi devenit bestseller.

Folosind pretextul incitantei poveşti a o mie de femei albe care aleg să plece în preriile din Vest, în cadrul unui program guvernamental, pentru a deveni neveste de indieni, Jim Fergus schiţează în primul său roman, O mie de femei albe, un tablou cuprinzător al Americii de Nord la sfârşitul secolului XIX.

Scriitorul alege să-şi spună povestea din perspectiva unei tinere femei, May Dodd, pe care prejudecăţile vremii o forţează să ajungă într-un azil de nebuni de unde nu se poate salva decât alegând înspăimântătoarea variantă a traiului în pustiu, alături de un trib de indieni Cheyenne.

Chiar dacă acţiunea romanului este plasată în 1875, Fergus scrie de fapt despre femeile din toate timpurile, punând sub lupă un lung şir de tabuuri, canoane, nedreptăţi şi acte de cruzime pe care le-au avut de înfruntat într-o societate patriarhală, unde afirmarea individualităţii le era adesea refuzată.

„Un roman impresionant care topeşte lumea fizică în cea spirituală. O mie de femei albe este captivant, bine scris şi bine povestit. O carte care va fi citită pretutindeni mult timp de acum înainte, la fel ca toate cărţile lui Jim Fergus.“ (Rick Bass)

„Un remarcabil roman istoric… Concis, convingător, tulburător.“ (Kirkus Reviews)

***

Un post-scriptum la însemnările acestei zile: În seara asta, târziu, „Jimmy“ a venit din nou să mă caute şi m-a rugat să ies afară.

– Căpitanu’ te aşteaptă la el în cort, drăguţă, mi-a spus Gertie. Îţi zic de pe acum că e într-o stare groaznică.

Observasem mai devreme, la întrunirea desfăşurată în prezenţa colonelului Smith, atitudinea tăcută şi preocupată a căpitanului, însă nu l-am văzut niciodată aşa de neliniştit ca atunci când am ajuns în cortul său. Stătea pe scaun, cu un pahar şi o sticlă de whiskey înaintea lui, iar la venirea mea, s-a ridicat în picioare şi a început să măsoare podeaua precum un leu furios în cuşcă.

– Ştii de ce te-am chemat? m-a întrebăat, fără nici o urmă din politeţea lui obişnuită.

– Bănuiesc că nu vrei să citim din Shakespeare, am răspuns.

– Poţi să râzi de mine cât doreşti, May, a izbucnit el furios, pentru că eşti o fată mândră şi nesăbuită. Acesta însă nu-i un joc. Nu mai eşti un actor într-o farsă.

– Nu-mi plac cuvintele tale, John, am spus. Nimeni nu ştie asta mai bine ca mine. Permite-mi să reformulez răspunsul la întrebare: Bănuiesc că m-ai chemat aici ca să mă rogi să nu iau parte la transferul de mâine.

El s-a oprit atunci şi s-a întors către mine.

– Să te rog? a strigat. Să te rog? Nu, doamnă, nu ca să te rog, ci ca să-ţi interzic! Nu trebuie să mergi până la capăt în toată nebunia asta. Nu-ţi dau voie.

Mărturisesc că am râs atunci, văzând neliniştea căpitanului... dar în ce mă priveşte, nu era vorba decât de falsa cutezanţă a unei femei disperate. Dacă ar fi să spun întregul adevăr, şi mie îmi cam pierise curajul necesar aventurii; eram aproape paralizată de frică şi îngrijorare când mă gândeam la noi toate. După ce i-am văzut pe sălbatici în carne şi oase, starea noastră de spirit s-a înrăutăţit vizibil. Nu puteam însă să-i abandonez pe ceilalţi, ori să-l las pe căpitan să vadă că mi-am pierdut încrederea şi dârzenia.

– Dragul meu căpitan, am răspuns. Dă-mi voie să-ţi reamintesc că nu sunt unul dintre soldaţii tăi şi că nu ai căderea să-mi interzici nimic. În orice caz, ordinele care ne privesc vin de la o instanţă superioară.

Căpitanul a clătinat din cap în semn de îndoială; mânia însă i s-a mai domolit.

– Mai poţi încă să glumeşti, May? m-a întrebat cu glas blând, din care răzbătea nedumerirea.

– Tu chiar crezi, John, că glumesc cu inima uşoară? am spus. Crezi că râd de tine? Crezi că iau totul ca pe un joc ori că mă socot un actor pe o scenă? Nu-ţi dai seama că râd ca să nu încep să plâng?Am citat: „Şi demnă-atunci durerea o să-mi fie“.

Apoi s-a lăsat în genunchi lângă mine.

– Ascultă-mă, May, a spus, luându-mi mâinile într-ale lui şi strângându-le puternic. Nu poţi să-ţi imaginezi cât de greu îţi va fi. Nu vei putea îndura viaţa pe care o duc aceşti oameni, n-ai cum s-o înduri. E ca şi când ai trăi cu o haită de lupi sau într-un bârlog de urşi, aşa de tare se deosebesc de noi. Trebuie să mă crezi când îţi spun toate astea. Sălbaticii nu reprezintă doar o rasă diferită de a noastră; ei sunt o specie diferită.

– Nu sunt şi ei tot oameni, John? am întrebat. N-am putea spera măcar să găsim o punte de înţelegere, ca bărbaţi şi femei ce trăiesc laolaltă?

– Ei se află încă undeva în Epoca de Piatră, May, a mai spus căpitanul; sunt nişte păgâni care n-au trecut dincolo de regnul animal, n-au fost şlefuiţi de frumuseţea şi nobleţea civilizaţiei. Nu au altă religie în afara superstiţiei, nici artă în afară de figurinele simpliste scrijelite pe stâncă ori altă muzică în afară de sunetul tobei. Nu citesc şi nu scriu. Te întreb acum: Au sălbaticii un Shakespeare? Un Mozart? Un Platon? Sunt o rasă de oameni sălbatici şi nepăsători. Istoria le e scrisă cu sânge, în secole de barbarie neîntreruptă, tâlhării şi măceluri, crimă şi degenerare. Ascultă-mă, May, ei nu gândesc la fel ca noi, nu trăiesc la fel ca noi...

Aici a ezitat şi a părut că îşi caută cuvintele.

– Nu iubesc... la fel ca noi.

Răsuflarea mi s-a oprit în gât de teamă şi nelinişte la auzul grozăviilor din cuvintele căpitanului.

– Iubire? am întrebat, mai aproape ca niciodată să mă prăbuşesc cu totul. Spune-mi, John, cum adică nu iubesc la fel ca noi?

În momentul acela, n-a mai putut decât să dea din cap şi să-şi ferească privirea.

– Sunt ca animalele... a murmurat în cele din urmă. Fac dragoste ca animalele.

– Doamne Dumnezeule, John, am spus încet, cuprinsă parcă de cea mai adâncă disperare din câte cunoscusem până atunci... sau cel puţin, aşa mi-am îngăduit să cred, preţ de câteva clipe. Mi-am amintit apoi deznădejdea legată de evadarea mea şi-am reuşit să las în urmă abisul propriei mele laşităţi.

– Te întrebai mai demult de ce am fost de acord să iau parte la acest experiment, iar acum trebuie să-ţi spun, căpitane. Poate că, aşa, ai să te linişteşti. Am fost recrutată de reprezentanţii guvernului dintr-un azil de nebuni. Aveam de ales între varianta, foarte probabilă, de a-mi petrece restul zilelor închisă în locul acela sau de a merge să trăiesc printre sălbatici. Tu ce-ai fi ales, John, în condiţiile date?

– Nu eşti mai nebună decât mine, May, a protestat căpitanul. Şi care era boala de care sufereai, dacă nu sunt prea indiscret?

– Dragostea, am răspuns. Eram îndrăgostită de un bărbat pe care familia mea îl considera nepotrivit. Am făcut copii cu el fără să fiu căsătorită.

Nu mi-a scăpat unda dezamăgirii ce i-a brăzdat chipul în acel moment; vestea „păcatului“ meu adusese desigur atingere moralităţii sale, în calitate de bun catolic. A încetat să mă privească, oarecum încurcat.

– Oamenii nu sunt internaţi la azilul de nebuni pentru astfel de greşeli, a zis într-un târziu.

– Greşeli, John? am întrebat, mirată. Dragostea nu-i o greşeală. Copiii mei dragi, pe care mă rog în fiecare noapte să-i pot revedea când această aventură va lua sfârşit, n-au fost greşeli.

– Şi ce diagnostic oficial au stabilit medicii pentru boala ta, ca să te poată interna? m-a întrebat.

– Perversiune morală, am răspuns fără ocolişuri. Familia mea îi spunea promiscuitate.

Căpitanul a dat drumul mâinii mele şi s-a ridicat în picioare. Nu se uita deloc la mine, iar chipul îi trăda o nelinişte adâncă. Ştiam la ce se gândeşte.

– John, am spus eu, nu simt nevoia să mă apăr din nou împotriva acestor minciuni ori să-mi justific purtarea din prezent sau din trecut. Noi doi suntem prieteni, nu-i aşa? Cred că am devenit, în scurt timp, prieteni apropiaţi. Dacă nu mă înşeală intuiţia, în alte împrejurări, puteam fi mai mult de atât. Poate că sunt o femeie pasională, dar nu sunt o desfrânată. Nu am fost până acum decât cu un singur bărbat; este tatăl copiilor mei, Harry Ames.

– Aş putea interveni pe lângă autorităţi în favoarea ta, May, m-a întrerupt căpitanul, întorcându-se spre mine. Poate aş reuşi chiar să obţin excluderea ta din program.

– Chiar dacă ai reuşi, am zis, n-ai să-mi poţi opri familia să mă trimită din nou în locul acela înfiorător. Aşa cum tu îmi spui că nu-mi pot închipui viaţa printre sălbatici, nici tu nu-ţi poţi închipui ce viaţă am dus acolo; timpul se scurgea mereu la fel – un şir nesfârşit de zile fără soare şi fără speranţă, una după alta. Orice s-ar întâmpla în lumea asta nouă în care vom intra, nimic nu poate fi mai rău decât lâncezeala şi monotonia traiului la azil. Nu mă mai întorc acolo niciodată, John. Mai bine mor.

Atunci m-am oprit şi m-am apropiat de el. L-am cuprins cu braţele şi mi-am lăsat capul pe pieptul lui; îi auzeam inima bătând în acea îmbrăţişare.

– Poate că mă urăşti acum, John, când ştii tot adevărul. Poate crezi că merit să fiu trimisă printre sălbatici.

Căpitanul m-a luat în braţele lui, iar în acel moment, şi pentru prima dată după foarte multă vreme, m-am simţit în deplină siguranţă, ca şi când aş fi găsit la pieptul lui, în sfârşit, un sanctuar departe de tumultul şi durerea pe care le trăisem. I-am simţit mirosul puternic de bărbat, ca al pădurii toamna, şi muşchii spatelui şi ai braţelor, ca şi când ar fi fost pereţii trainici ai unei case bine construite. Bătaia ritmică a inimii lui lângă pieptul meu părea pulsul pământului însuşi. Tare-aş fi vrut, am gândit atunci, să pot rămâne acolo pentru totdeauna, în raiul plin de siguranţă al îmbrăţişării acestui bărbat bun.

– Trebuie să ştii că te iubesc, May, mi-a mărturisit. N-aş putea niciodată să te urăsc ori să te judec. Dacă aş avea puterea să opresc nebunia asta, aş face-o. Aş face orice să te salvez.

– Eşti logodit şi urmează să te căsătoreşti cu altcineva, John, am zis. Mă aflu, de altfel, în aceeaşi situaţie. Chiar dacă aş avea nevoie să fiu salvată, e prea târziu.

Acum am ajuns la concluzia că, până la urmă, poate John Bourke avea nevoie să fie salvat din preajma mea, de nevoia mea teribilă şi de dorinţa mea de a dispărea înlăuntrul lui, iar el înlăuntrul meu, într-o singură fiinţă, indivizibilă. Căci cine şi-ar putea pierde mai repede şi mai dureros starea de graţie, supunându-şi sufletul acestei splendide agonii, decât un băiat de origine irlandeză, catolic şi crescut de iezuiţi? Decât un soldat onorabil, logodit cu altă femeie? Ce dragoste-i mai dulce decât cea care nu poate fi?

Când John Bourke m-a sărutat, i-am simţit uşoara dulceaţă de whiskey pe buze şi profunda reţinere de natură morală predându-se în faţa nevoii mele de el, care era mai puternică. Am simţit cum ne pierdem amândoi şi l-am ţinut strâns, aşa cum ţii la viaţă, de parcă doar atingerea trupurilor noastre m-ar fi putut opri în locul şi momentul acela, de parcă contopirea cărnii noastre, mistuitoare şi deplină, m-ar fi ancorat cu adevărat în această lume, singura pe care o cunoşteam.

– Îmi arăţi acum, John, i-am şoptit printre buze, dragul meu John, îmi arăţi acum, l-am implorat, cum face dragoste un bărbat civilizat?

* * *

14 iulie 1875

Oricât am fi umblat în ultimele săptămâni dintr-un loc în altul, totul s-a petrecut în bună rânduială. Tabăra se organizează şi se deplasează cu o eficienţă surprinzătoare, reamintindu-mi de poveştile mamei despre ţiganii din Europa. Acum înţeleg, desigur, de ce cortul de la nuntă a fost strâns (mi-ar fi fost imposibil să fac acelaşi lucru de una singură). Aici este vorba despre viaţa trăită în comunitate, în forma sa cea mai pură. Toată lumea contribuie la binele general, precum un stup de albine ori o colonie de furnici.

Femeile se ocupă de pregătirea genţilor pentru transport, strâng corturile, aranjează şi încarcă poneii şi căruţele, iar la sfârşitul zilei, când ne oprim, reaşază tabăra exact cum a fost. În adăpostul nostru, bătrâna Nas-Coroiat supraveghează totul, ţipând ascuţit ca o coţofană supărată, în vreme ce agită, la cea mai mică abatere, o nuia de salcie din arsenalul ei de arme. În prima dimineaţă a călătoriei, m-a pleznit din spate, peste picioare, cu odioasa ei biciuşcă. Se pare că nu împachetam lucrurile cum trebuie.

– Au! am urlat, sărind din cauza usturimii. Mă lovise suficient de tare ca să-mi lase o urmă. M-am întors furioasă spre bătrână, care, recunoscându-mi pe dată furia, a început să facă câţiva paşi în spate. M-am dus spre ea, arătând-o cu degetul; mi-am lipit de gât palma făcută căuş, am îndreptat iarăşi degetul în direcţia ei şi i-am spus: Se prea poate să te ocupi de supraveghere, scorpie bătrână, dar să ştii că dacă mai faci aşa ceva, îţi sucesc gâtul ăla de cotoroanţă afurisită! I-am vorbit în engleză, bineînţeles, şi, în acelaşi timp, în limba universală a femeilor, aşa că bătrâna m-a înţeles întocmai. Nu a mai ridicat vreodată nuiaua asupra mea.

Bărbaţii se dedică vânătorii, iar diversele grupuri de războinici asigură paza taberei şi protecţia noastră pe timpul călătoriei. Până acum nu ne-am întâlnit cu duşmanii şi nici n-am văzut vreo urmă lăsată de ei, în afară de câteva locuri pe unde fuseseră ridicate tabere. Am aflat că am intrat de curând pe teritoriul indienilor Crow şi Shoshone, observând cu toţii o creştere sporită a vigilenţei din partea luptătorilor noştri.

În ansamblu, chiar dacă mi-am acceptat mai mult sau mai puţin condiţia de femeie, trebuie să recunosc că diviziunea muncii printre sălbatici este echitabilă. Departe de a fi un prilej de relaxare ca oricare altul, cum se întâmpla în cazul tatălui meu şi al prietenilor lui, vânătoarea reprezintă, pe drept cuvânt, o chestiune de viaţă şi de moarte; o îndeletnicire teribil de grea şi adesea periculoasă. În vara asta unul dintre bărbaţii din trib a fost călcat în picioare şi ucis fiindcă a căzut de pe cal în timp ce vâna. Altul a fost adânc străpuns de coarnele unui bizon, dar a supravieţuit (numele i-a fost schimbat în Bizonul Nu L-a Ucis), iar al treilea a fost grav rănit după ce poneiul său a călcat, în plin galop, într-o vizuină de bursuc şi şi-a rupt piciorul (omul e cunoscut acum drept Calul-Care-Îşi-Rupe-Piciorul). Totuşi, nu mi-a scăpat faptul că bărbaţii pornesc la vânătoare cu mai mult entuziasm decât cel pe care îl arătăm uneori noi, femeile, atunci când ne ocupăm de treburile zilnice sau de mutarea taberei, chiar dacă toate acestea sunt, de obicei, îndeplinite în spiritul bunei-dispoziţii şi al cooperării.

Spre lauda ei, dar şi a sălbaticilor, negresa noastră, Phemie – Mo’ohtaeve’ho’a’e, un nume cu traducere interesantă: Femeia-Albă-Neagră – îi poate însoţi pe bărbaţi la vânătoare. Deşi femeilor nu le este îngăduit să facă parte din sfatul tribului, indienii Cheyenne se arată surprinzător de receptivi în privinţa recunoaşterii unui talent deosebit, iar Phemie a făcut cu prisosinţă dovada abilităţii sale de a vâna.

Totodată, femeile din comunitate deţin o influenţă considerabilă în privinţa treburilor de zi cu zi şi, de obicei, li se cere părerea în legătură cu toate situaţiile referitoare la binele poporului. Spre exemplu, chiar soţul meu, Micul Lup, pune mare preţ pe sfatul unei bine-cunoscute femei cu puteri tămăduitoare, Femeia-Care-Merge-contra-Vântului, având mai multă încredere în ea decât în toţi ceilalţi şamani. De asemenea, cu toate că arareori este de acord cu mine în toate privinţele, îmi ascultă totuşi opiniile cu multă consideraţie. Poate că societatea din care venim ar avea câte ceva de învăţat de la sălbatici despre relaţiile dintre sexe.

Iscoadele au găsit mai mereu cirezi mari de bizoni, cam prin toate locurile prin care am trecut, aşa încât bărbaţii au avut noroc din plin la vânătoare, iar acum cămara e plină. La carnea de bizon s-a adăugat apoi cea de elan, căprioară, antilopă, mai multe feluri de vânat mic şi păstrăvi. Apele din apropiere abundă în peşte în aşa măsură, că o persoană îndemânatică îi poate scoate pe mal cu mâna; cu alte cuvinte, încă o îndeletnicire pentru femei şi copii. Am adunat deja o grămadă de piei, atât pentru asigurarea confortului în trib, cât şi pentru a le schimba mai târziu la prăvăliile din rezervaţie contra unor bunuri foarte apreciate, precum cafeaua, zahărul, tutunul, stofele, praful de puşcă, gablonzurile, ustensilele de gătit şi orice alte produse de lux ale omului alb, care reuşesc să atragă atenţia sălbaticilor.

Sunt zile când sper ca cei plecaţi la vânătoare să nu găsească nimic, căci abundenţa vânatului ne dă mult de lucru tuturor. Pe seama mâinilor mele, care încep să semene, mult înainte de vreme, cu cele ale unei bătrâne, am devenit iscusită în toate activităţile legate de jupuitul, tăiatul, curăţatul şi argăsitul pieilor, uscarea cărnurilor şi gătitul la foc de lemne, deşi, cât priveşte ocupaţia din urmă, nu toţi membrii familiei mi-au apreciat pe deplin eforturile culinare.

Totodată, am încheiat un armistiţiu destul de fragil cu nevasta bătrână, Cea Liniştită. Nu s-ar putea spune că suntem în relaţii amicale, dar îmi acceptă prezenţa şi nu mă mai tem pentru viaţa mea în preajma ei. Oricum, încă se arată ursuză de fiecare dată când stărui să mă lase să văd de foc, pentru că are, neîndoielnic, senzaţia că încerc să acaparez poziţia de primă soţie şi bucătar-şef. Sincer vorbind, sunt de părere că ar trebui să-mi fie recunoscătoare, de vreme ce nu fac altceva decât să-i uşurez munca.

Şi, dacă eu apuc să mă plâng uneori de treburile zilnice, alte femei din grup ocolesc cu totul îndeplinirea îndatoririlor ce le revin. După nereuşita tentativă de „evadare“, Narcissa White le-a explicat clar gazdelor/ celor care o capturaseră că se afla acolo împotriva voinţei sale, refuzând astfel orice formă de conlucrare. Uriaşele perspective ale eforturilor depuse ca misionară au fost reduse corespunzător. Dat fiind că renunţase, în bună parte, la salvarea sufletelor păgâne, pe care le-a evaluat drept mult prea necoapte şi necizelate pentru a fi creştinate cum se cuvine, şi-a îndreptat apoi atenţia asupra felului în care îi putea învăţa pe sălbatici să fie slujitori supuşi ai viitorilor stăpâni albi.

– Mai întâi, vrea să-i înveţe cum să fie sclavi, a remarcat Phemie. Apoi, aşa cum a făcut şi poporul meu, se vor întoarce spre Dumnezeul albilor pentru izbăvirea spiritului. În felul acesta şi-au asigurat dintotdeauna cuceritorii forţa de muncă.

Pentru atingerea scopului propus, Narcissa a luat două tinere păgâne sub aripa ei, încercând să le transmită deprinderi legate de anumite activităţi domestice din lumea „civilizată“ – să facă reverenţe şi să-i ducă ele lucrurile personale, să spună „Da, doamnă“ şi „Nu, doamnă“, împreună cu alte obiceiuri ce par comice, poate chiar uşor nebuneşti, în mijlocul sălbăticiei.

Mare parte din membrii tribului au ustensile de bucătărie – cratiţe şi tigăi, vase de aramă şi chiar oarece tacâmuri luate de la prăvăliile unde se face schimb de mărfuri, deşi unii dintre ei mănâncă în continuare cu degetele.

– După ce se vor stabili în rezervaţie, ne lămureşte Narcissa, învăţăturile mele în aceste privinţe o să le fie de folos. Astfel, vor putea să găsească oricând de lucru prin forturi, în casele ofiţerilor, dar şi în oraşele şi aşezările albilor, ce se vor înmulţi, odată ce graniţa nu va mai fi deloc supusă asaltului păgânilor, aşa încât civilizaţia îşi va întinde nobilele-i hotare fără a se mai teme mereu de infamele lor atacuri. (Fiindcă a venit vorba, Narcissa nu şi-a iertat niciodată soţul pentru consumarea „involuntară“ a căsătoriei lor; nu îi îngăduie să vină în cort şi nu vrea să spună dacă este sau nu însărcinată.)

Nu pot să-mi dau seama de ce acceptă „servitoarele“ ei un astfel de tratament; poate din simplă curiozitate sau, cine ştie, din politeţe, căci sălbaticii sunt şi curioşi, dar şi exagerat de amabili. În orice caz, aş putea prezice că, în general, din rândurile acestui popor nu vor ieşi decât nişte servitori jalnici.

Am ajuns la destinaţia stabilită pentru amiază, aleasă de iscoadele plecate în recunoaştere înaintea noastră şi anunţată de bătrânul crainic al taberei, care merge călare de-a lungul şi de-a latul convoiului ce se întinde, la sfârşitul zilei, pe o distanţă de câteva mile.

Indiferent dacă rămânem o zi sau mai multe în locul unde ne oprim, femeile aşază tabăra exact la fel de fiecare dată, astfel încât fiecare familie şi fiecare adăpost să se afle în aceeaşi poziţie prin raportare la întreg. Cercul complet al tribului se deschide întotdeauna spre răsărit, acolo unde se iveşte soarele, după cum se întâmplă şi cu cercul de adăposturi al unei familii sau al intrării fiecărui cort. Motivul este atât de natură religioasă, cât şi practică, pentru că oamenii se trezesc primind căldura primelor raze ale dimineţii, iar odată ce intrarea în cort rămâne deschisă, soarele luminează, încălzeşte şi împrospătează întregul tipi. Simetria şi ordinea sunt, mai degrabă, încântătoare – un fel de formă de artă.

Cu destulă vreme înainte de asfinţit, întregul sat e aşezat aşa cum trebuie, de parcă ar fi fost acolo de săptămâni sau luni întregi. Focurile ard, mâncarea e pusă la gătit, copiii se joacă, bărbaţii fumează şi stau la sfat, şi, ca întotdeauna, femeile muncesc...