Scriitor şi personaj recunoscut în spaţiul public, cu o biografie exotică încă de pe vremea comunismului, Toma George Maiorescu a reuşit să-şi împlinească destinul de aventurier al scrisului după revoluţie, când activitatea sa literară a fost stimulată de cea politică, prin înfiinţarea Mişcării Ecologiste. La peste 85 de ani, este activ şi nu pierde prilejul de a se întâlni cu confraţii săi bănăţeni (de altfel e, probabil, cel mai omagiat scriitor al Reşiţei). L-am întâlnit la ultimele ediţii ale festivalului de literatură de la Băile Herculane, organizate de Octavian Doclin – cu figura sa carismatică de muschetar ŕ la retraite, cu faţa brăzdată de semnele timpului şi ale lungilor călătorii pe care le-a întreprins. TGM a fost un neobosit călător prin timp, prin spaţiu şi prin literatură, iar experienţa sa de globe-trotter şi de marinar este de-a dreptul impresionantă şi plină de mistere. Îmi amintesc că l-am întâlnit prima oară prin 1975, când profesorul de literatură contemporană de la Universitatea din Timişoara l-a adus la un seminar, cu o carte proaspătă, Călăreţul albastru. A fost prima mea întâlnire cu un scriitor fără frontiere şi am primit atunci primul autograf din viaţa mea. Figura tânărului bronzat, vorbind relaxat într-o epocă a „deschiderii care se închide”, venea parcă dintr-o altă lume şi m-a copleşit. Scriitura sa modernă, surrealistă, care trimitea la opera unui cunoscut artist expresionist şi la mişcarea „Blaue Reiter”, a venit ca o adiere de „air de liberté” într-o perioadă dogmatică. L-am asociat atunci cu limbajul poeziei lui Nichita şi al suprarealiştilor şi i-am urmărit cu interes articolele şi interviurile de reporter în revistele literare.

Adevărul e că TGM nu a fost niciodată un scriitor de prim-plan, din cauza numeroaselor sale călătorii (când îşi scria şi cărţile) şi din cauza unui limbaj destul de ermetic, dacă vorbim de poezia sa. Era mai degrabă celebru prin absenţele sale din peisajul gri. Cărţile de călătorie ale reporterului şi cele de interviuri ieşeau însă în evidenţă. TGM a avut un destin de risipitor, dar nu unul de păgubos (precum M. R. Paraschivescu, autorul Baladei păguboşilor); la bătrâneţe a adunat o întreagă colecţie de premii pentru spiritul său original, inventiv şi pentru ştiinţa de a-şi face lobby. Experienţa americană a fost de natură să-l relanseze ca pe unul dintre cei mai experimentaţi urmaşi ai romantismului şi suprarealismului. Un copil teribil al secolului XX care nu a lăsat condeiul din mână nici în secolul XXI. A mai avut puterea de a-i provoca pe contemporani nu doar cu noua disciplină academică, ecosofia (sau „îmblânzirea fiarei din om”, cum o numeşte), ci şi cu reeditarea jurnalelor de bord şi a poeziei, devenind, la 80 de ani, un recunoscut „prinţ al metaforei la curţile metafizicii”, cum îşi intitulează volumul antologic din 2008. Noul secol va fi pentru poet şi eseist unul al „strategiilor supravieţuirii”, al ecosofiei, sau nu va fi deloc.

Dovadă Testament-ul la echinocţiu de toamnă, plasat în volumul Azimutul poemului fluviu, în faţa unui alt text testamentar, Sinucigaş plonjez într-un real imposibil. Martorul ciocnirii civilizaţiilor nu poate evita subiectele spinoase, chiar dacă le tratează uneori prea liric şi metaforic. Luciditatea punctului său de vedere câştigă teren în faţa experimentelor fanatice ale speciei şi a derapajelor religioase şi politice:

„P.S. Sunt Charlie deoarece credeam şi cred în libertatea

cuvântului rostit şi scris

Sunt Charlie din solidaritate din compasiune pentru

toate victimele deoarece cred în curajul de a înfrunta cu

rost ideile fixe ale fanatismului teroarea organizată a

morţii

Dar nu sunt Charlie pentru că bunul simţ şi respectul

valorilor mă împiedică să jignesc sau mai rău să-mi bat

joc de credinţele intime ale Celuilalt

Nu sunt Charlie deoarece simt că libertatea mea se

Blochează atunci când limitează libertatea de spirit a

Celuilalt

De aceea „Je suis Charlie et je ne suis pas Charlie”

Dar să revenim la textul care prefaţează volumul, un jurnal al horticultorului de ocazie, din 1982, când scriitorul a fost eliminat brutal din presă, devenind şomer. Atunci, în 1982, s-a retras la Comana, cultivându-şi, ca un alt Candide al cumplitelor vremi, grădina. Soluţia retragerii la ţară (aşa cum Petre Stoica, cultivatorul de mărar şi crescătorul de iepuri s-a retras la Bulbucata) era soluţia demnităţii, a celui care moare în picioare. Cel care ascultă cu urechea interioară muzica sferelor şi crede „într-un ritm cosmic, fundamental, unic şi atotcuprizător” preferă – cum scrie în Şobolanul în lună (prozopoem meditativ şi cinetic cu final cinematografic) – „pământeanul fără nimbul miracolelor/ dar per fec ti bil/ cu sânge roşu bătând în artere/ (nu apă sau venin)/ liber de obsesiile pseudorealităţii” etc.

Poetul pune apoi faţă în faţă, în dialog, texte din marele său proiect transoceanic, unul din 1966, altul din 1964 şi celălalt din 2000, scris la Los Angeles. În Testament la echinocţiu de toamnă îşi face un examen al vieţii cu ocazia traversării Cercului polar şi a aşteptării chinuitoare în ţinutul dezgheţat. Poemul Arborele genealogic e un prilej de rememorare a părinţilor, bunicilor şi cărţilor de căpătâi, dar şi de analiză a timpului său interior, pe al cărui ax şi-a forjat voinţa. Motivul labirintului şi al ceţii îi însoţesc biografia într-o lume a candorii juvenile şi a nedreptăţii. Într-un poem scris în 1979, Ho, se simte presiunea ideologică a vremurilor şi încercarea de a găsi „măsura de aur a poemului” pentru a evita „naufragiul în infinit”. Poetul scrie o poezie impregnată de sintaxa şi rimele dadaiste, marcată de dicteul automat şi pigmentată cu aluzii subversive. Traversarea veacului e reflectată în poemul Dezmărginirea şi culorile alertei.

Ciclul Ploi în Manhattan ne introduce într-un alt timp, al existenţei new-yorkeze cu flanări pe marile bulevarde şi refugii la Muzeul de Artă Modernă, cu evocarea maeştrilor săi, Walt Whitman şi André Breton, cu vibraţia stepului şi a jazzului, a civilizaţiei de consum, cu „hemoragia de artă” a Lumii Noi, atât de stranie pentru est-europeanul rătăcitor:

„Pasărea n-a revenit nici când ploaia s-a mai potolit; s-a

speriat poate de organele

domnişoarelor din Avignon

zvârlite dezordonat în toate părţile sau de negresa

blondă întinzându-şi buzele carnivore spre oul de

bronz sau era pur şi simplu în vizită la alte păsări

Culorile plane din ovalul lui Mondrian alburile pe alb

ale lui Malewich visele vegetale ale Vameşului

sau litografiile lui de Chirico şi «Caligramele» lui

Apollinaire rămân impasibile la

măsurătorul de umiditate.

Şi eu rămân impasibil

la roata de bicicletă (nichelată) şi celelalte colaje

tehnice ale lui Marcel Duchamp

dar nu întru totul la

«Manifestul suprarealist» al lui Breton” (…)

În poemul-eseu Sinucigaş plonjez într-un real imposibil se simte vibraţia interioară a delirului şi a crizei umanităţii, şi tentaţia de a aduna sensuri „dintr-un nou metalimbaj” sau din „cioburi din imperiul durerii”. Apoi, episodul „neorealist” al întâlnirii cu ursul ne readuce pe plaiurile mioritice, în zona Bucegilor, într-o crudă realitate. Spaima morţii revine odată cu evenimentul de la „Charlie Hebdo”, cu ameninţarea fanatismului care „înroşeşte pieţele de sânge”, cu evocarea „Abatorului universal”, a măcelului şi a apocalipsei.

Ciclul se încheie cu o vastă meditaţie filosofică, Post scriptum pentru şapte zile şi cu Ultimul gest. Ideea ar fi că omul a ajuns „la capătul vitalităţii sale” şi e pe cale să abandoneze sensul călăuzitor: „bucuria creaţiei continue” şi perspectiva „om-natură”. Sensibil la raportul natură/ cultură, Toma George Maiorescu meditează din mers asupra sensului devenirii, observând nu doar ciocnirea civilizaţiilor, petrecută sub ochii săi, ci şi dimensiunea ecosofică a omului modern şi destinul său enigmatic.