Doctorul Gorincioiu se plimbă o vreme pe dinaintea Spitalului Elias. Este o oră potrivită să nu întâlnească pe cineva, activitatea din acest moment al zilei fiind deosebit de febrilă. Era familiarizat cu ea. Se pensionase numai de câteva luni după mulţii ani dăruiţi semenilor neajutoraţi. Fusese orgoliul lui să se considere un mic Dumnezeu făcător de minuni; este încredinţat că aşa gândeau pacienţii şi colegii mai tineri despre el. Iar când inevitabilul s-a produs...

A trăit clipe în care fusese aproape de infarct în momentul când doctorul Creţu, directorul cel tânăr al spitalului, îi adusese la cunoştinţă decizia administraţiei: în urma încetării activităţii doctorului Gorincioiu, postul său fusese anunţat pentru un apropiat concurs de angajare. „Asta e regula, doctore. O cunoşti, probabil, mai bine decât mine!” nu l-a menajat noul şef al spitalului.

Simţise că avea încă puterea să mai continue. Performanţele lui, recunoscute, publicaţiile, cursurile de la universitate, de o ţinută ireproşabilă, îl îndreptăţiseră să spere. „Asta e regula!...” i s-a repetat, grăbindu-l să-şi facă bagajele şi să plece.

Acum, sprijinit de un chioşc de ziare pentru a nu putea fi observat, dacă cineva din personalul spitalului şi-ar fi aruncat privirile spre bulevard, doctorul Gorincioiu caută locul în care se aflase până nu demult cabinetul său: două ferestre înalte, fără perdele. Totdeauna a susţinut că oamenii trebuie să renunţe la acest accesoriu, bucurându-se direct de lumina solară. La început, îi este greu să le identifice. Toate ferestrele de la catul întâi au primit draperii viu colorate – o idee a noii conduceri pe care el, încă fiind în slujbă, o respinsese... Este derutat. I se pare că le-a identificat, dar nu are certitudinea c-a reuşit s-o facă.

„Am onoarea, domnule doctor!”, aude şi întoarce capul. Un bărbat între două vârste trece pe lângă el, strecurându-se printre trecători. Mai aude: „Vine iarna...” Nu l-a recunoscut. Iar cuvintele sunt de prisos. Chiar ridicole. Dar ce-ar fi putut să-i spună un fost pacient oarecare?... Decide să se îndepărteze şi el în direcţia opusă...

Doctorul Gorincioiu e singur. N-a fost căsătorit niciodată. Părinţii i-au murit cu mulţi ani în urmă. Decesul lor nu l-a durut prea mult, obişnuit să ignore durerea în saloanele spitalului pe care l-a slujit o viaţă. I-a dispărut din memorie şi imaginea fratelui stabilit în Canada. Până la pensionare, şi-a făcut din meserie o religie. Astăzi, încearcă un sentiment ciudat de dezechilibru. Cum să-şi umple timpul?... N-are prieteni, ci numai oameni care-l respectă. Altădată, considera că numai respectul îi era de ajuns; respectul venit din partea celorlalţi nu şi al său pentru alţii, pacienţi şi colegi. Lupta cu boala oamenilor, ignorându-i. Nu-i păsa cine-i erau pacienţii. Suferinţa lor ca şi lacrimile de recunoştinţă, la sfârşit, îl lăsau la fel de indiferent. Micul Dumnezeu exulta când reuşea să învingă boala: micul diavol...

„Legea trebuie respectată, doctore, trebuie să fii de acord cu mine! De altfel, nici nu cred că gândeşti diferit...”

Noul director al spitalului are pe jumătate vârsta lui; şi mai puţin de jumătate din experienţa bătrânului doctor. Nu ezită însă să-i vorbească despre măsură, o noţiune care trebuie să ne însoţească în viaţa socială, ca şi în aceea privată. Este un erudit – dă de înţeles – educat pe multiple dimensiuni ale cunoaşterii şi un legalist cu ciudate semnificaţii atribuite acestui cuvânt. Aşa i se pare doctorului Gorincioiu, ascultându-l: „Putem fi eminenţi în meseria noastră, dar nu mai presus de măsura pe care ne-o impune viaţa socială, doctore Gorincioiu. Ceva analogic cu simbolul lui Asclepios, medicul lovit de trăsnet, fiindcă a avut orgoliul de a se considera egal cu Dumnezeu... Nu-l poţi ignora pe Dumnezeu. În alt sens, nu poţi ignora legea... Statuile reprezintă trecutul, nicidecum prezentul. Iar legile sunt făcute pentru oamenii care trăiesc în prezent...” Altfel spus, legea îi cerea să renunţe şi să plece...

Cum ar fi putut continua?... Să scrie o carte în care să-şi adune studiile publicate în ţară şi străinătate. Multe dintre ele îi aduseseră prestigiul, altele i-l consolidaseră. Ideea prinsese contur. A urmat o selecţie riguroasă, deşi n-ar fi vrut să renunţe la nimic. I se păruse că amputează ceva din fiinţa lui, dar trebuise s-o facă. Editorul îl prevenise: „Nu mai mult de 200 de pagini. Cărţile, în general, se vând greu. Cele de ştiinţă devin un adevărat calvar financiar pentru editură...” S-a conformat. O ultimă pretenţie a editurii: „Referinţele ştiinţifice. Lipsesc. Poate de la Academie. V-ar ajuta chiar Ministerul Sănătăţii...” Doctorul Gorincioiu îngălbenise. S-a bâlbâit, refuzând: „Mă cunoaşteţi... Sunt numărul unu în domeniul meu... Cum m-aş putea coborî?...” „Asta-i procedura, domnule doctor... Formală, dar cu rang de lege. E o lucrare ştiinţifică, în fond...” Acceptase. Cu strângere de inimă, a apelat la doctorul Creţu; un tinerel fără anvergură ştiinţifică, dar bine poziţionat în breaslă. A fost ascultat, i s-au pus întrebări ca unui rezident oarecare, când doreşte să încerce ceva. În cele din urmă, doctorul Creţu l-a refuzat: „Doctore, apreciez pregătirea dumitale, prestigiul de care te bucuri, meritat. Dar ai ieşit din sistem. Nu pot gira ştiinţific un pensionar... Asta e legea... O pot face pentru specialiştii mei... Dumneata eşti astăzi un fost... Nu mă judeca greşit... Există o măsură... Şi legea...” Umilit, doctorul Gorincioiu a renunţat la proiect...

„Am onoarea, domnule doctor... Ce spuneţi de vremea asta capricioasă?... Vine iarna...”

După banalele cuvinte, necunoscutul se îndepărtează. Doctorul Gorincioiu nu e surprins de abordare. Un fost pacient... A avut atâţia... Cum să-i ţii minte pe toţi?...

Palidă consolare... Din când în când mai primeşte un telefon. Tot mai rar. Îl bucură când este solicitat de foştii rezidenţi. Îi invită la domiciliul său. Unde, în altă parte?... A neglijat să-şi deschidă un cabinet particular. Dedicat vieţii spitalului, munca la Elias i-a fost de ajuns. Şi, de altfel, era prea în vârstă să încerce o experienţă nouă, în fapt, o aventură profesională. Cei mai tineri nu ezitau. Cabinetele particulare şi evadările în străinătate deveniseră o practică rentabilă. El... Tinerii medici care îl vizitau începeau prin a-şi declara regretul că nu mai e printre ei. Le fusese mentor şi părinte, un Hipocrate contemporan, bla, bla, bla... „Vă înţeleg, dar fiecăruia îi vine rândul să facă un pas înapoi, încerca doctorul Gorincioiu o explicaţie timidă. E o lege a firii... Mai e şi una socială...” „Da, dar...” „Nu, nu există excepţii. Nu trebuie să crezi în excepţii...” Bătrânul doctor se încăpăţâna să-şi ascundă dezamăgirea, propria dramă, susţinând ceea ce nu crezuse niciodată, ceea ce nu credea nici astăzi, claustrat în singurătatea care săpa în el clipă de clipă. „Despre ce este vorba?...” Aborda solicitarea tinerilor medici cu o însufleţire care-i fusese totdeauna particulară, la orele de la facultate ca şi la spital şi-n cele din urmă, epuizat, îi privea drept în ochi: „M-am făcut înţeles?... Pot relua...” „Nu, nu, i se răspundea. Ni s-au clarificat lucrurile încă din primele fraze ale expunerii dumneavoastră, dar nu v-am întrerupt... Am retrăit momentele din anii de rezidenţiat, atât de fascinante. Păcat pentru ştiinţă de pasul făcut înapoi, de care aţi vorbit...” Era inutil să le spună că el nu se gândise niciodată la acel pas...

„Vine iarna, domnule doctor, suntem în noiembrie, dar un noiembrie atât de rece nu-mi amintesc să mai fi fost...”

Necunoscutul n-a trecut mai departe, cum se întâmpla de obicei cu cei care-l abordau. Dimpotrivă, i s-a alăturat pe aceeaşi bancă din lemn de la intrarea în părculeţul Elias. Parcul nu se numea nicium, dar, fiindcă aici îşi trăgeau răsuflarea cei care veneau sau ieşeau din spitalul cu acest nume, apelativul fusese însuşit de pacienţi ca şi de medicii din spital.

„Vine, domnule, e firesc, a trecut vara, i-a urmat toamna cu capriciile ei, acum, toamna face pasul înapoi. Legea naturii n-am inventat-o noi...”

Din nou legea; din nou pasul înapoi... Cuvintele acestea îl obsedează. Şi, în adevăr, îi marcaseră viaţa, luându-l prin surprindere. Se întoarse spre bărbatul îmbrăcat prea sumar pentru anotimpul rece: „Care-i povestea?...” „Povestea?... Ah, povestea s-a încheiat demult...” Doctorul Gorincioiu înălţă din umeri. Toată viaţa crezuse că este dator lumii şi că lumea îl caută numai atunci când se află în cumpănă; când existenţa îi este ameninţată. Doctorul Gorincioiu, micul Dumnezeu pământean, o putea repune pe linia de plutire. „Accidentul nu mi-l explic nici acum, continuă necunoscutul. Cu siguranţă, stupid. Să te prăbuşeşti de pe bicicletă în plină stradă... Să fii lăsat să zaci lângă rigolă ore în şir, fără ca nimeni să se aplece asupra ta... Să auzi aceleaşi cuvinte plesnindu-ţi urechile: „Om tânăr şi beat... Aici te duce alcoolul, dacă nu ai măsură... Sau drogat... Fără ruşine...” Îşi şterse nasul şi ochii apoşi cu o batistă mare. „Ce-a fost?” întrebă doctorul, fără curiozitate şi fără să-l privească. „Parcă dumneavoastră nu ştiţi, ridică tonul necunoscutul. Preinfarct... Aşa, din senin... Nici atunci şi nici astăzi nu pun alcool pe limbă... Dar oamenii...” De ce-ar fi trebuit el să-l ţină minte? gândi doctorul, agresat de replică. Să-l ţină minte?... Câţi ca el i-au trecut prin mână... Orice individ se consideră buricul pământului. Vanitatea de a crede că viaţa îl are în centrul ei... „Într-un târziu, am ajuns pe mâinile dumneavoastră, continuă celălalt. Mi-aţi redat speranţa de a trăi într-o afurisită de cumpănă a vieţii mele...”

Şi din nou singur. Timid, bărbatul s-a îndepărtat, amintindu-i ceva de iarnă; din nou de iarnă...

Decembrie... Început de iarnă atipic. Temperaturile au crescut, hainele groase au rămas în aşteptare. Doctorul Gorincioiu primeşte tot mai rar câte-o vizită. Foştii rezidenţi au învăţat suficient de la el pentru a-şi construi cariera potrivit propriilor opţiuni. Încearcă să-i înţeleagă. Mentorul lor a ieşit din sistem, metodele lui de lucru au devenit desuete; sau sunt pe cale să devină. La Elias, doctorul Creţu impune noi principii de abordare a actului medical. Practicant câţiva ani în Franţa şi Germania, ignoră ce-a fost, promovează noul. Numai bolile au rămas aceleaşi, reflecteză uşor ironic doctorul Gorincioiu. A ieşit din sistem, păstrând pentru el nostalgia tradiţiei...

Ignoră alternanţa zilelor reci cu cele calde. Capriciile naturii par să sfideze o lege pe care însăşi natura a impus-o: dacă-i iarnă, iarnă să fie!... Cuvântul lege începe să-l irite. Se simte urmărit de el mai mult, pe măsură ce încearcă să-l evite. La mijlocul lunii, îşi simte ameninţată sănătatea. La început, o tuse rebelă, guturai şi transpiraţie atunci când nu era cazul. Stabileşte un tratament după propria-i pricepere. Niciun rezultat; starea sănătăţii este tot mai precară. Fireşte, nu-şi impută ineficienţa. La Elias, pe vremuri, astfel de afecţiuni nu-l preocupau. Intrau în atribuţiile medicilor de duzină; a mai tuturor colegilor. El, micul Dumnezeu, lupta cu agresivitatea unor boli grave. Nu se sfătuia cu nimeni, colegii nu-i erau şi colaboratori. Dar reuşea. Totdeauna a reuşit...

Bătrânul doctor se simte tot mai rău, zace la pat de câteva zile. Ceaiurile şi pastilele pe care a început să le înghită cu pumnul se dovedesc inutile. Ar trebui să sune un specialist, dar ezită. În puţinele momente, când se simte ceva mai bine, îşi reproşează gândul de-a mai face un pas înapoi, umilindu-se.

Într-o noapte, către sfârşitul anului, insomnia l-a ţinut treaz până dimineaţă. Prin fereastra camerei a surprins căderea primei zăpezi. A urmărit zborul zănatic al fulgilor cu gândirea aiurea. Târziu, a conştientizat ce se întâmplă afară.

„A venit cu adevărat iarna, murmură. Trebuia să se-ntâmple. Natura îşi are legile ei de la care nu se abate niciodată...” Iar legea… Singura forţă dominatoare. Descurajat, începu să plângă...