Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Capitalismul ca un Janus sau estetizarea lumii

        de Nicolae Panea

Capitalismul liberal hiperconsumist este departe de a mai trece un examen de popularitate. Mai mult chiar, având drept singur ţel imperativul profitului, această ordine economică devine din ce în ce mai evident responsabilă de devastarea lumii, făcând-o de nelocuit din toate punctele de vedere (Jean Paul Dollé, L’inhabitable capital). Nu este doar vinovat de crizele de tot felul, de dramele umane, de inegalităţile sociale oribile, ci şi de dispariţia formelor armonioase ale vieţii, de ceea ce Bertrand de Jouvenel numea încă din 1968 „la perte d’amenité” (Arcadie. Essais sur le mieux-vivre).

Atractivitatea, agreabilul din lume au fost înlocuite cu megalopolisuri haotice în care oamenii trăiesc aproape mecanic cu acelaşi scop, banul. În jurul acestui capitalist mondializat s-a ridicat o cultură a cinismului care nu numai că se opune naturii ca punct de referinţă, ci chiar o pune în pericol. Ar părea clar că nici arta nu se simte foarte bine în astfel de vremuri, şi totuşi...

Această corecţie ne vine din partea lui Gilles Lipovetsky şi a lui Jean Serroy, care consideră că mondializarea aduce cu sine o estetizare a lumii şi că vârsta actuală a capitalismului este una artistică. Oricât ar fi de surprinzătoare o astfel de concluzie, ea se încadrează perfect în limitele definitorii ale postmodernităţii văzută ca aglomerare, ca exces. De data aceasta nu mai este vorba de excesul evenimenţial despre care vorbea Augé în Non-lieux, ci de un exces artistic, estetic.

Cei doi consideră, în L’esthétisation du monde. Vivre ŕ l’âge du capitalisme artiste (Paris, Gallimard, 2013), că după momentul productivist al capitalismului liberal, am intrat într-o nouă fază, cea a hipermodernităţii reflexive şi emoţional estetice, în acelaşi timp (p.14).

Un astfel de capitalism artist sau creativ transestetic s-ar caracteriza, după cei doi, printr-o importanţă sporită acordată pieţelor sensibilului şi „design process”-ului, printr-o activitate sistematică de stilizare a bunurilor şi a spaţiilor comerciale, de integrare generalizată a artei şi a afectului în universul consumerist. În felul acesta, consideră cei doi că nu mai putem vorbi despre capitalismul actual ca despre un căpcăun care îşi devorează copiii ci, mai curând, ca despre un Janus cu două feţe.

Lipovetsky este de părere că o astfel de percepţie a contemporaneităţii ne relevează faptul că trăim un moment original al Istoriei. Capitalismul artist, cum îl numeşte el, instrumentează o formă inedită de economie, societate şi artă în istorie, concluzie care îi permite să facă din artă o categorie supra-ordonatoare prin intermediul căreia să identifice o evoluţie a civilizaţiei umane particulară sau patru vârste ale estetizării lumii: l’artialisation rituelle, l’esthétisation aristocratique, l’esthétisation moderne du monde şi l’âge transesthétique, care acoperă curgerea istoriei umane de la manifestările artistice inconştiente ale zorilor civilizaţiei, trecând prim modelul antic de stilizare estetică, reluat de Renaştere, apoi prima modernitate cu funcţia subversivă a artei şi cu libertatea artistului până la prezentul transestetic.

Aceasta este logica teoretică dezvoltată în cele şase capitole ale cărţii, primul fiind dedicat precizărilor teoretice şi reclasificatorii, iar următoarele cinci, descrierii elementelor componente ale capitalismului artist (Le capitalisme artiste, p. 41-149, Les figures inaugurales du capitalisme artiste, p. 149-261, Un monde design, p.261-305, L’empire du spectacle et du divertissment, p.305-360, Le stade esthétique de la consommation, p. 367-452 şi La société transesthétique, jusqu’oů, p. 452-497). Această descriere urmăreşte o logică a interacţiunii şi a întrepătrunderii a patru cercuri de artializare (Lipovetsky preia acest termen de la Charles Lalo şi de la Alain Roger) sau de construcţie a unui stil propriu.

Primul cerc cuprinde ceea ce se numeşte în mod comun industria culturii şi a comunicării (muzica, cinema, edituri, creaţii televizuale, jocuri video, benzi desenate, situri de difuziune, internetul de divertisment), al doilea cerc trimite la toate elementele concrete care articulează un mod de viaţă (arhitectura, decoraţiunile, design, modă, produsele cosmetice, luxul, gastronomia, spaţiile comerciale, parcurile de distracţie, construcţiile de patrimoniu, grădinile, peisajele), al treilea cerc trimite la arta propriu-zisă (galerii, muzee, centre de artă, expoziţii, bienale, târguri de artă, case de licitaţii), iar al patrulea, pe care autorii îl numesc mai puţin pur şi, în acelaşi timp, cel mai îndepărtat de nucleul sistemului, cuprinde industriile manufacturiere ale căror produse tehnice permit producţia şi consumul cultural de către artişti şi public (p.77). Comportamentul acestor cercuri nu este unul static, ci dinamic, chiar sinergic, autorii constatând faptul că interacţiunea lor creează sinergii din ce în ce mai mari.

Cartea se încheie cu două mari teme care pot fi considerate şi trăsăturile generale ale epocii pe care autorii vor să o impună, contradicţiile culturii hipermoderne şi paradoxurile societăţii transestetice.

Prin aceste teme autorii vor să sublinieze, de fapt, că noul tip de societate este unul al accelerării şi al esteticii vieţii. Procesul de accelerare va fi punctat de momente de decelerare. De asemenea, ei consideră că decelerarea generalizată are foarte mici şanse să se impună, ca şi descreşterea (este vorba despre mişcarea economică şi socială susţinută de grupările anti-sistem şi, în general, de stânga!), care pare a fi mai curând o utopie.

Această accelerare a ritmurilor de viaţă va fi făcută suportabilă de o estetizare a lumii şi de o etică estetică. Ei identifică două forme de astfel de estetică, prima a funmorality, ce ar cuprinde activităţi ludice fără memorie, a noutăţii pentru noutate, a superficialităţii şi consumului, şi cea de a doua, ceva mai elaborată, vizând plăcerile hedoniste elaborate, rare, de calitate senzitivă şi emoţională (p. 490). Produsul final este unul al calităţii artistice şi, implicit al vieţuirii, un fel de cultură a înaltului nu înaltă, care ar tempera goana după acel „încă ceva” sau acel „şi mai mult” pe care consumismul îl impune ca filosofie a dezvoltării.

© 2007 Revista Ramuri