Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Din corespondența Mircea Zaciu–Octavian Șchiau

        

Fragment din vol. Mircea Zaciu, Octavian Şchiau, Corespondenţă

(1956-2000). O carte gândită şi alcătuită de Ilie Rad (în curs de apariţie)

 

1. „Realitatea e că nimeni nu mi-a oferit nimic, iar la ce am solicitat eu, nici măcar nu mi s-a răspuns.”

Bonn, 3 I 91

Dragă Bubu,

Cred că scrisorile noastre s-au încrucişat, de aceea îţi scriu din nou, înainte de a avea răspuns la precedenta mea. În primul rând, la mulţi ani! Anul nou să vă aducă tuturor tot ce vă doriţi! Bănuiesc că aţi petrecut bine, cu toţi cei dragi în jurul vostru. Într-adevăr, nu este altceva mai frumos pe lumea asta decât să fii în mijlocul celor dragi. Eu, de 7 ani, am făcut Crăciun şi An nou pentru prima oară împreună cu familia, îţi poţi imagina că a fost pentru noi toţi o mare bucurie. De Crăciun venise şi Radu acasă, a rămas şi de Anul nou, ieri a plecat îndărăt la Frankfurt, căci de azi dimineaţă reîncepe lucrul. Adriana şi ea a lucrat încă în 31, pe urmă de ieri, din 21, mai ales că a schimbat secţia, a trecut la femei şi cu alţi Oberarzt1 şi profesor. Sărbătorile au trecut deci cu bine, cu bucurie, cu cadouri şi surprize, plimbare cu maşina sau pe jos, prin împrejurimile aşa de frumoase ale cartierului unde stăm şi unde, la doi paşi, intri în pădure ori te afli într-un peisaj cvasi-rural, care seamănă pe alocuri cu cel transilvan. În noaptea de Anul nou, fiind noi pe o colină ce domină Bonnul, am asistat la spectacolul focurilor de artificii, foarte frumos. Aici toată lumea iese afară cu câteva minute înainte de miezul nopţii, să vadă artificiile şi să facă fiecare la fel. Noi am privit doar, din geam. Era ceva mirific. Deci am avut parte, mulţumim Domnului, de sărbători bune. Din păcate, când şi când umbrite de gânduri şi melancolii şi de grijile pentru ce a rămas acasă. Ştiri nu prea avem, în ultimele zile n-am mai putut prinde Europa Liberă, fiind senin şi însorit, constat că atunci nu prind postul. Dar auzisem înainte comentarii şi ştiri despre modul ruşinos cum a fost expediat regele2, o mitocănie în plus, care iarăşi ne-a blamat în Occident. Explicaţiile date de generalul Rozoleanu, şeful Direcţiei paşapoarte, auzite de mine la radio, într-o convorbire a aceluia cu Hurezeanu3, erau stupefiante prin prostie şi imbecilitate, nu mai vorbesc de nivelul intelectual al tov. general, care spunea „domnul Mihai” şi „doamna regin㔠sau „domnul monarh”, încurcându-se în tot soiul de prostii, că, de fapt, familia lui nu e de origine română etc., etc. Dar ceva ce mă îngrijorează e faptul că nu avem nicio poştă de acasă. E imposibil ca din mulţii prieteni şi rude pe care i-am felicitat din vreme, măcar o parte să nu fi răspuns ori să nu ne fi felicitat din proprie iniţiativă. Or, nu avem nici măcar un plic. Singurele sosite au fost expediate prin Viena ori Budapesta, semn că şi cei de acasă bănuiesc că e ceva în neregulă cu poşta. Nici soacră-mea nu a primit nimic, nici vară-mea din Suedia, cu care am vorbit la telefon, tot aşa, nu avea poştă din ţară. Jean, care ne-a sunat şi el de Anul nou, de la Paris, mi-a spus că a avut totuşi ceva, dar foarte puţin. Nu ştiu dacă voi aţi primit ori ba. Sunt curios. Azi e 3 ianuarie şi, chiar dacă felicitările au fost expediate pe 20, să zicem, tot ar fi trebuit să vină. Cu telefonul am păţit la fel, am încercat zadarnic în zilele de Crăciun şi de Revelion să sunăm, ba la Bucureşti, ba la Oradea, fără să obţinem ceva. Frate-meu, pe care l-am prins, în fine, după multe încercări pe automat, în ziua de 1, mi-a spus că fusese de două ori la Telefoane şi că în aceeaşi zi, pe la 11, i s-a spus că nu răspunde numărul nostru. Or, eu am rămas toată ziua acasă, purtând telefonul cu firul după mine prin apartament, special să-l aud dacă sună! În fine, asta e situaţia. Dacă tu ai ceva veşti, scrie-mi şi mie. Jean îmi spune că s-au dat nişte bani destul de serioşi în ţară, universitarilor, ca un fel de recalculare a salariului, dar eu nu ştiu dacă şi cât aş fi primit, nici ce s-a făcut cu banii, cum aş putea să-i recuperez, dacă aş putea să dau procură cuiva, lui Puşa, spre pildă? Jean zicea că L. C. din Timişoara, care l-a vizitat recent la Paris, i-a spus că el a încasat 20.000 lei, fiind conferenţiar, cu titlu de „compensaţie” sau aşa ceva. Ştii despre asta?

Eu, aici, cum poţi bănui, o duc foarte strâmtorat cu banii şi, dacă voi merge prin mai la Cluj, sigur că mi-ar prinde bine să am acolo ceva rezervă. Îmi amintesc că vei pleca cu Soruca în ţară, cum scriai, dar am uitat când. Dacă vrei, reaminteşte-mi, ca să te rog şi eu câte ceva. Bine? În rest, vremea fuge şi aici, chiar dacă nu am nici pe departe programul încărcat de acasă. Acolo eram pur şi simplu bombardat cu telefoane şi felurite solicitări, aici nimeni nu mă sună, ori foarte, foarte rar şi nu am nicio solicitare. Văd că nici cei de la Frankfurt nu au mai dat semn de viaţă, probabil că au renunţat, ori că persoana mea nu le convine. Am vorbit de Crăciun cu Lentzen, care mi-a răspuns la felicitare şi apoi a sunat el la telefon, soţia lui lucrează chiar la Bonn, ei au trei case, una la Münster, unde el e directorul Institutului, una la Köln, unde stau şi socrii lui, şi una aici, unde ea are post. Ca atare, a promis să ne viziteze mai încolo. Dar n-a pomenit de vreo posibilitate să iau nişte ore la Münster, deşi aş fi acceptat, fiind vorba de o distanţă de circa trei ore, cu un tren comod. Tot Jean îmi zicea că C. a primit un post bun la Bordeaux, de care e foarte mulţumit, mai ales că toată norma şi-o face într-o zi şi jumătate şi restul săptămânii poate lucra pentru el. Are şi un salariu bun. Ştiam de acest post, surprinzând la o şedinţă de la Uniune o discuţie despre asta între C. şi P. Deci, pentru C., prietenul meu P. a putut face ceva, pentru mine însă nu s-a putut. Mă gândesc că, dacă cineva ar fi dorit să mă ajute efectiv, putea la urma urmei să-mi propună să iau un post în Franţa, dacă acolo era mai uşor de obţinut, dacă în adevăr – deşi mă îndoiesc – Germania prezenta dificultăţi. Eu n-aş fi refuzat în ultimă instanţă niciun post în vreo ţară din jur, dacă mi s-ar fi oferit. Realitatea e că nimeni nu mi-a oferit nimic, iar la ce am solicitat eu, nici măcar nu mi s-a răspuns. Jean se pare că e foarte bine acolo cu familia, copiii merg la şcoală, fac progrese, zicea, de curând s-a mutat într-o locuinţă cu patru camere şi părea mulţumit, chiar dacă, aşa cum spunea, la început a avut dificultăţi.

Închei acum, căci prea te-am bătut la cap, dragul meu! Sper că eşti bine şi sunteţi bine. Copiii au plecat? M-au bucurat ştirile că amândoi au prins posturi bune! Ai mei le transmit tot binele şi urări de succes! Piesa pentru Curti încerc s-o găsesc aici, dă-mi indicativele ori prospect, ce ai, s-o pot căuta şi, dacă dau de ea, s-o trimit la tine, să i-o poţi duce când plecaţi în vacanţă. Deci, aştept ştiri.

Vă sărut şi vă îmbrăţişez cu mult drag, al tău acelaşi,

/ss/ Mircea.

2. „Mă găsesc într-o permanenţă suferinţă, pentru că tot ceea ce văd aici nu este accesibil copiilor mei şi nu numai lor, ci românilor în general.”

Leipzig, 12 (sâmbătă) ianuarie 1991

Dragă Mircea,

Ieri am primit scrisoarea ta din 3 ianuarie şi fiindcă îţi datoram de mult un răspuns la scrisoarea ta din 19 decembrie (primită, e adevărat, în ajunul Noului An), mă grăbesc să-ţi răspund, pentru ca vina mea să nu mai crească.

Nu ţi-am răspuns la prima, sperând mereu într-un răspuns la propunerea mea făcută profesorului Klein din Frankfurt şi pe care-l rugasem să-mi scrie şi mie, dacă poate fi de acord cu ea, pe de o parte, iar pe de alta, un răspuns la o scrisoare trimisă lui Windisch (fostul lector de limba germană de la Cluj, acum Privat-Dozent la Mainz), căruia îi făcusem o propunere similară (despre asta cred că n-am mai apucat să-ţi scriu!). Din păcate, aşteptarea a fost zadarnică, fiindcă nici poşta de astăzi nu mi-a adus nicio veste (doar o felicitare de la Cornel Căpuşan, asupra căreia mai revin!). Se vede că sărbătorile şi vacanţa i-au făcut chiar şi pe nemţi să fie mai puţin prompţi cu răspunsurile ce le datorează sau pur şi simplu le-a cam ieşit şi lor din uz acest mod de comunicare, care, cum se vede, are marele dezavantaj de a nu mai fi prompt ca altădată. Argumente: chiar şi scrisorile tale, ultimele, au făcut amândouă de la Bonn la Leipzig în jur de zece zile; o scrisoare de la Berlin la Leipzig (caz concret: relaţia mea epistolară cu profesorul Draeger) are nevoie acum de 5-7 zile, iar un pachet, trimis de o fostă colegă de a mea din Berlin, cu câteva flecuşteţe pentru Radu, în jurul datei de 10 decembrie, nu a ajuns nici acum la destinaţie. Şi exemplele s-ar putea înmulţi. Orişicum, mă gândesc cu multă nostalgie la perioada primului meu lectorat în Germania, când o scrisoare de la Berlin la Leipzig ajungea de azi pe mâine; aveam ore la Leipzig joia şi vinerea, iar uneori primeam scrisori de la studenţii mei din Leipzig, expediate marţea, primite de mine miercurea, că nu pot veni joi la ore. Dacă aşa stau lucrurile în Germania, atunci de ce să ne mai mirăm că corespondenţa din ţară vine atât de greu.

Şi noi, deocamdată, n-am primit decât felicitări (la care se mai adaugă câteva aduse de Nicolae, printre care şi a lui Curt), una de la cuscrii noştri din Baia Mare, expediată în 12 decembrie, şi cea a lui Cornel, pusă la poştă în 18 decembrie. Altele n-am primit, deşi, cum bănuieşti, am scris şi eu numeroase felicitări, în special numeroaselor mele rude şi unor prieteni (puţini însă, fiindcă n-au binevoit să-mi răspundă la scrisori). Aşadar, şi noi cu veştile din ţară stăm foarte rău. Deşi tocmai astăzi sânt două săptămâni de când Simona şi Nicolae au plecat spre ţară (cum vezi, revelionul l-au făcut acasă la Cluj!), deocamdată, în afară de telegrama prin care ne confirma sosirea cu bine, nu avem nicio veste. Telefon nu le dăm, fiindcă n-avem în casă, iar de la poştă merge tare greu. Recurgem la el numai în cazuri de forţă majoră. Exact ce se petrece acum în ţară nu prea ştim, fiindcă, din păcate, ziare aici, la Leipzig (ziare româneşti, bineînţeles, care până la 1 decembrie le găseam cu regularitate), nu mai vin. La început, când nu le-am mai găsit, într-un fel ne-am bucurat, fiindcă veştile ne cam tulburau (nu atât pentru aspectele rele, cu care orişicum eram obişnuiţi, ci mai ales prin modul răutăcios, mahalagesc, în care erau prezentate), dar mai târziu au început să ne lipsească. Tocmai din aceste motive am profitat de sugestia ta cu privire la postul Europa Liberă şi ne-am cumpărat un minuscul aparat de radio, cu care am reuşit să prindem câteva emisiuni, dar, din păcate, neconcludente pentru situaţia exactă de acolo. Pe de altă parte, nici prinderea postului nu e perfectă, se cam pierde şi e deranjat de alte posturi mai puternice. Va trebui să aducem unele îmbunătăţiri, printre altele, ne trebuie şi o antenă. Locuind în plin centru, cu fel şi fel de instalaţii electrice, probabil cu antena vom obţine rezultate mai bune. De fapt, în casă este adus firul unei antene, rămâne ca noi să facem rost de o sârmă de legătură.

Cu copiii, adică cu Simona şi Niculae, am făcut, cum ai înţeles din cele de mai sus, doar Crăciunul. Şi atâta a fost destul, cu atât mai mult cu cât bietul Niculae, aflând la telefon că aici un brăduleţ costă în jur de 20 de mărci, ba chiar mai mult, a adus unul, adevărat, mic de tot, din ţară şi încă din Maramureş. Deci bucuria a fost cu atât mai mare, cu cât ne-am văzut strânşi în jurul unui brad din ţară. Nicolae a rămas în Leipzig doar cinci zile, restul fiind, împreună cu Simona, o zi la Dresda, iar alta la Berlin. Pentru el, care n-a mai fost niciodată în Occident, a fost şi atâta destul. Ne-a impresionat mărturisirea lui că este tare fericit că a ajuns să vadă câte ceva din „altă lume”, dar că suferă enorm pentru că mama lui poate nu va ajunge să cunoască ceea ce a văzut el. Undeva, zic eu, am simţit că-mi seamănă, fiindcă eu (nu ştiu dacă ţi-am mai mărturisit acest lucru!) acum, la cea de a treia mea mare ieşire ca lector în lume, mă găsesc într-o permanentă suferinţă, pentru că tot ceea ce văd aici nu este accesibil copiilor mei şi nu numai lor, ci românilor în general. Când eram la Tübingen, de pildă, nu sufeream, fiindcă ştiam că şi acasă, în general, există tot ceea ce-şi doreşte omul, în primul rând mâncare şi îmbrăcăminte. Dar acum? Oare ce mai este? Suntem tare curioşi să primim primele veşti din partea lor cu privire la primele impresii culese la noile locuri de muncă. Simona, în ciuda experienţei avute cu IMF-ul, mai cocheta cu ideea să se prezinte totuşi la concurs, nu pentru altceva, dar vroia să le arate ce ştie faţă de ceilalţi candidaţi; mai ales în noua ei situaţie, având de acum postul câştigat, putea fi mult mai dezinvoltă şi mai sigură pe ea. Poate totuşi, până la urmă, a renunţat. Vom vedea!

Îmi scrii de nişte sume de bani pe care universitarii le-au primit, ca un fel de recuperare. Într-adevăr, s-au dat ceva bani, după spusele lui Simona şi Niculae destul de mulţi (pentru mine ei ştiau de peste 10.000 lei), dar cum ei au fost preluaţi de Şerban (Simona şi Nicolae în toamna aceasta au stat mai mult la Baia Mare, unde părinţii le-au asigurat condiţii de învăţat, ei ocupându-se de cel de al doilea băiat, de Voicu4), cu exactitate nu mi-au putut spune. Banii i-a adus acasă Cornel Căpuşan. Convingerea mea e că şi tu ai primit aşa ceva şi probabil sânt la doamna Savu5, dacă nu ţi-i i-a scos cineva. Poate îi scrii ei sau o rogi pe Puşa să se intereseze. Nu cred că e cazul să trimiţi procură. Mă bucur că Jean Pop se simte de acum bine la Paris. Auzisem şi eu de unele mici nemulţumiri, nu direct, fiindcă mie nu mi-a scris deloc, de altfel nici nu-mi ştia adresa, ci de la cineva care mi-a scris în vară, din ţară. Dacă poţi trimite-mi totuşi adresa lui. Poate să-l trimit la el pe nepotul meu, pe Bubuşor, pictorul, îl ştii tu (Codoiu6 e numele de familie), care e stabilit la Paris de vreo patru ani şi face treabă bună. Mi-a scris că e profesor la o şcoală particulară de design vestimentar, pentru absolvenţi de facultate. Dar nu numai pentru aşa ceva, ci şi pentru scenografie. Poate să-l ajute Jean să organizeze la Bibliotecă o expoziţie. Băiatul este foarte talentat!

Vestea încetării din viaţă a lui bietul Mitică Ghişe m-a îndurerat profund. Mă gândesc că plecarea lui la Bucureşti i-a fost totuşi, până la urmă, nefastă. Dacă nu pleca, cred că inima l-ar fi ajutat mai mult; tot aşa cred că plecarea lui S. – dacă rămânea la Cluj –, astăzi era un om liniştit, dar aşa uite ce s-a ales de el. Apropo? Mai ştii ceva de soarta lui? Se pare că procesele sânt stopate! Noi i-am trimis lui I., de sărbători, o felicitare. Sper s-o fi primit!

Îţi mulţumesc că vei încerca să-l ajuţi pe Curt cu cablurile respective. Cum vezi, ţi-am pus în plic schema cu „Anschlüsse von Sonderzubehör-Geräten”; e vorba de ceea ce e trasat cu roşu, cu indicarea numerelor de fire (scrisul lui Curt!) de pe pagina 2, plus un tabel cu localităţile din RFG, unde firma respectivă are reprezentanţă. Cum vezi, figurează şi Köln-ul! De altfel, sus de tot, e scris de cineva cu mâna tocmai adresa din Köln, ceea ce mă face să cred că el a mai apelat la cineva. Ceva mai jos a scris pentru mine un vânzător dintr-un magazin de aparate de radio din Berlinul de Vest, în vară, când am fost până pe Neuheimerstrasse (ne-am pierdut cu Soruca mai bine de trei ore căutându-l; am umblat cu U Bahn-ul, până la Heidelbergerstrasse – scrisul meu), dar, din păcate, era în vacanţă proprietarul. Ar fi mai bine dacă, la plecarea noastră în ţară (care va fi în primele zile ale lunii martie!), le-aş putea avea. Familia (Dănuţicu, dar şi Doiniţa) îl condamnă tare mult pe Curt că nu a făcut rost de ele.

Cornel Căpuşan, în felicitarea trimisă (de altfel, un text foarte scurt), vorbeşte de „liniştea de la Facultate (de grevă)”. Oare să fie într-adevăr aşa?

Modul grosolan în care s-au purtat cu fostul nostru rege7 ne-a revoltat şi pe noi nespus de mult. Ce rău putea să facă bietul de el unei ţări care şi aşa este cu totul la pământ. L-am văzut la televizor, avea o figură tare tristă, cumva parcă înfricoşată, dar în acelaşi timp şi plină de milă pentru tot ceea ce am ajuns.

În rest, Mircea dragă, noi suntem toţi trei bine, Radu8 şi-a reluat grădiniţa, merge cu multă plăcere şi vorbeşte într-o nemţească înţeleasă numai de el. Printre câteva cuvinte autentice nemţeşti (Ja, nein, komm, kind etc., etc.) strecoară numeroase „invenţii” de-ale lui, care au melosul germanei, dar atât. E tare amuzant.

Eu mi-am reluat drumurile la Halle (merg în fiecare marţi), cei de acolo sânt tare drăguţi, mă primesc cu dragoste, dar mie cursul acesta îmi ia tare mult timp. Îl fac cumva în recompensă pentru norma tare uşoară pe care o am aici, la Leipzig, doar cu începători.

Ne-am bucurat pentru fericirea voastră (văzându-vă, după atâţia ani, din nou împreună). Vă îmbrăţişăm pe toţi cu tot dragul,

/ss/ Bubu.

1 Oberarzt (germ.) – medic senior.

2 În 1990, Regele Mihai ajunge în ţară, dar, în drum spre Curtea de Argeş, pe autostrada Bucureşti-Piteşti, maşina în care se afla familia regală este oprită de poliţie şi întoarsă din drum, familia regală fiind dusă la aeroport şi alungată din ţară, ceea ce a avut un efect negativ asupra imaginii României în Europa şi în lume.

Abia în anul 1992, de Paşti, autorităţile române i-au permis Regelui Mihai să ajungă la Mănăstirea Putna şi la Bucureşti, fără să intuiască primirea spectaculoasă, plină de o rară simpatie, pe care i-a făcut-o poporul român.

3 Emil Hurezeanu (n. 1955) – jurnalist la Europa Liberă, revenit apoi în România. În prezent, este ambasadorul României în Germania.

4 Voicu – nepot al lui Octavian Şchiau.

5 Savu – secretară la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca.

6 Valentin Codoiu (n. 1955) – pictor şi scenograf francez, de origine română.

7 A se vedea nota 2.

8 Radu – nepot al lui Octavian Şchiau, fiul Simonei şi al lui Nicolae.

© 2007 Revista Ramuri