Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








D. R. Popescu – pe urmele dorului

        de Maria Tronea

Piesa Alunecând pe-o rază readuce în atenţia cititorilor opera teatrală a unuia dintre cei mai importanţi scriitori ai epocii contemporane, Dumitru Radu Popescu. De la debutul în dramaturgie, cu Mama (1960), până la recenta apariţie, acesta a publicat numeroase scrieri sub semnul Thaliei, care îl recomandă a fi „cel mai prolific dramaturg al epocii” (cf. Mircea Iorgulescu, Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, 2000).

Regăsim în ea preocuparea lui Dumitru Radu Popescu pentru eternele probleme existenţiale ce grevează condiţia umană, dar şi radiografierea societăţii actuale, aflată sub semnul degradării. Recuzita este şi ea cea obişnuită: ironie, satiră, parodie, comic de limbaj, metaforă, alegorie, scenariu mitico-poliţist, fantastic, lirism subiacent. Acesta din urmă este anunţat de titlul plasat sub semnul simbolic al purităţii eminesciene. Şi al tristeţii desprinderii de edenul copilăriei, aşa cum apare şi în titlul cu valoare de intertext, Mai suna-vei dulce corn?...

S-ar putea spune că piesa Alunecând pe-o rază stă sub semnul dorului. Acel weltanschauung al operei eminesciene se regăseşte sub forma idealului degradat în „cercul strâmt” al lui Ciupagea, poliţistul ce instrumentează o anchetă pentru a da de urma „violatorului celest”, poreclit „Stelică Suleiman” (ironie la adresa pasiunii pentru un serial de televiziune) de către reclamanta Aurica, „fosta angajată la fabrica de maşini de cusut”, fata bătrână bântuită de coşmaruri, care trimite spre personajul cu acelaşi nume dintr-un roman al lui Călinescu. Ciupagea este fascinat de fotografiile de pe pereţii din camera Auricăi: „(...) Când apar Adam şi Eva, pe cuvântul meu, domnule comandant, lumina pare că este sacră!... Daţi o fugă până aici – ca şi cum v-ar interesa povestea cu violatorul, sau cu vampirul, criminalul lui peşte-sărat, ce-o fi fost!... Şi-o să aveţi ocazia să vedeţi începutul lumii! Luminile paradisului! (...) Par – Adam şi Eva, zău ! – nişte creaţii – repet! – ale luminii albastre... Da, ale dragostei, dacă vreţi, domnule comandat!”

Împreună cu „măicuţa Varvara” (o fostă funcţionară convertită la cele sfinte), Ciupagea reface în piesa lui D.R. Popescu istoria cuplului adamic. Parodia este învăluită în muzica versurilor unei doine de dragoste şi dor de pe plaiuri mehedinţene, care revine obsedant în piesă: „Mărie, Mărie, ia să-mi spui tu mie...” Intertextul folcloric evoc㠄o lume bătrână”, revolută: „AURICA: Floarea dorului şi a dragostei... Asta floare-nfloare... Noaptea pe răcoare!...Ăsta era şi cântecul bunicilor mei!... Se întrebau... Mărie, Mărie, ia să-mi spui tu mie... Care frunză bate, vântul când nu bate?/... Pe bunica o chema Măria! Ea răspundea... Parcă o aud şi acum! «Frunza plopului, frunza dorului... astă frunză bate, vântul când nu bate»”. Intertextului i se circumscriu şi „stelele logostele” invocate de „Suleiman, Celestul”. În cercul strâmt, iubirile albastre devin îns㠄extaz al beznei”, „dragoste focoasă şi chioară”, ca aceea dintre Varvara şi Ciupagea. Sub semnul degradării idealului este plasat şi cuplul Abraşcu/ Rozalia Cicic, reduşi punitiv la „un morman de scrum” de către „Suleiman, Galacticul”.

Dorului de Eminescu i se adaugă în piesă şi dorul de Shakespeare, de „nebunia floral㔠a Ofeliei, imagine obsedantă a scrierilor dramatice ale lui D.R. Popescu. Cântecul Ofeliei, evocat de Aurica („Între flori, alunecând pe valuri... Cântând!”), este şi el un cântec de dor. S-ar putea vorbi, astfel, ca şi în cazul Eminescu, de „o filozofie a dorului”, a cărei faţetă misterioasă, relevată de sunetul cornului eminescian, este reamintită de „magica frunză”, care bate „vântul când nu bate”, din doina îndrăgită de D.R. Popescu. „Asta-i nemurirea noastră, împărtăşirea fiorului din noaptea când vântul nu bate” este, se pare, concluzia autorului, împrumutată uneia dintre eroinele piesei.

Analizând această piesă a lui D.R. Popescu, nu putem să nu menţionăm o alta, plasată şi ea sub semnul dorului eminescian: Mai suna-vei dulce corn?... Piesa în trei acte, având ca temă condiţia umană, veritabilă meditaţie asupra vieţii şi a morţii, va fi jucată, în premieră absolută, în 1981, pe scena Teatrului Naţional din Cluj-Napoca, în regia lui Mircea Marin. La fel ca textul dramaturgului D.R. Popescu, spectacolul va fi marcat de balansul între un realism crud şi magia idealului, a poeziei.

Eroul piesei incluse în cel de-al doilea volum de Teatru, apărut la Editura Eminescu în 1987, este doctorul Sebastian Voiculescu, şeful clinicii medicale în care se produce drama. Acest spaţiu va purta pecetea albului în spectacolul realizat de regizorul Mircea Marin, simbolizând nevinovăţia celui sacrificat, asemenea ciobanului din Mioriţa, de confraţii invidioşi şi răi. Spre deosebire de personajul baladesc, medicul nu se resemnează în faţa morţii ce se prefigurează, ci luptă în numele dragostei de viaţă şi al principiilor morale pe care le întruchipează.

Şi acest text dramatic prezintă caracteristicile stilului lui D.R. Popescu, infuzia de poezie şi apelul la intertext. Acesta din urmă se constituie într-un omagiu adus în primul rând lui Eminescu şi lui Shakespeare. Justiţiarul Voiculescu se confundă astfel cu Hamlet, iar replicile sale sunt impregnate de lirism cu rezonanţe eminesciene.

Cele două piese, al căror titluri trimit spre universul eminescian atât de apropiat sufletului autorului, sunt ilustrative pentru opera sa dramatică. Asemenea prozei, aceasta este nimbată de poezie. Oglindă magică a lumii „ieşită din ţâţâni”, ea încântă cititorul şi spectatorul prin arta cuvântului.

© 2007 Revista Ramuri