Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Romanul unui destin

        de Florea MIU

Scris în maniera jurnalului intim ce devoalează o existență discretă, cu delicate extrapolări în imediat și cu predispoziție pentru confesiune, romanul Visul ultimei ursitoare  de Liliana Ardelean (Editura Mirton, Timișoara, 2004) încearcă o regăsire de sine prin retrospectiva sentimentală, prin rememorarea  și chiar retrăirea afectivă a unor momente decisive de  viață, de destin individual. Protagonista romanului, Lady, întrupează ideea autoarei de personaj feminin, cu toate calitățile și slăbiciunile unei ființe sensibile,  generoase, poate prea îngăduitoare cu cei din preajmă și de aceea perdantă în unele conjuncturi ale vieții – cum ar fi căsnicia. Fermă în opțiunile sale morale, aceasta nu acceptă compromisurile lumii agitate, contradictorii și adesea ilogice în care trăiește, resemnându-se în postura unui martor tăcut care  înregistrează seismele omenești și refuză realitățile  ce nu i se potrivesc. Conștientă că „trecutul nu se mai întoarce“, Lady își privește împăcată propria  existență, se detașează de propriile eșecuri (divorțul de un bărbat înstrăinat de familie, greutățile solitudinii feminine etc.) și vibrează intens la bucuriile simple (creșterea și educarea copilului, realizarea profesională ș.a.). Pentru ea, liniștea  sufletească este mai presus de orgoliile și vanitățile pe care le remarcă în preajmă, este refugiul neștiut de ceilalți, ceea ce îi dă tăria de a merge  mai departe, de a continua să aibă aspirații, să viseze...

Și pentru că nu renunță să creadă în adevăratele virtuți ale vieții, viața o răsplătește din plin cu dragostea lui Mike – omul providențial care îi luminează existența singuratică. Clipa în care se cunosc cei doi pare una a revelației; el, venind din Germania, ea – dintr-un oraș românesc, par a-și fi dat întâlnire în peisajul tunisian de vacanță, punct din care începe o pasionantă poveste de dragoste evocată de-a lungul celor câteva sute de pagini. Mâna destinului îi va  aduce mereu împreună, după o tânjire aproape maladivă în răstimpul cât rămân departe unul de celălalt. Traseul reîntâlnirilor ardente și al comunicării dintre cei doi protagoniști este relatat sub forma jurnalului de călătorie sau epistolar. Astfel aflăm de vizita la San Marco, care insuflă senzația de „împăcare și liniște și putere“. Veneția, însă, i se prezintă protagonistei într-o altă lumină decât aceea  la care se aștepta: nici vorbă de canțonete și gondolieri romantici, ci, dimpotrivă, de vâslași obosiți și tăcuți, un clovn pe catalige care cerșește într-o piațetă, o fată cântând muzică medievală spre a-și câștiga existența. Nu poate pătrunde în vestitul Palat al Dogilor, în schimb vede casa lui Carlo Goldoni, al cărei perete este „cojit și șifonat ca fața unui bătrân bolnav de gălbenare...“ Dincolo  de renumele locurilor, Lady observă „durerile Veneției“.

Iar consemnarea jurnalieră continuă: Ravena – cu mormântul lui Dante, Ferrara - „orașul lui Savonarola“, Padova – cu „cea mai mare piață din Europa“ etc. Reperele culturale dau notă despre un spirit ales, despre o sensibilitate receptivă la înțelesuri subtile, căutând în toate semnul perenității și armoniei la care nu poți accede altfel decât prin cunoaștere și contemplare, dar și printr-o intensă vibrație umană, așa cum se prezintă Lady însăși. Puternic interiorizată, deseori retractilă, aceasta refuză confruntarea directă, preferând expectativa, se retrage înapoia gândurilor sale pe care le rostește apoi explicându-și reacția atitudinală. Iar gândurile i se îndreaptă, invariabil, către Mike, a cărui prezență înseamnă, pentru Lady, iluminarea ființei, poarta spre sine  și spre ceilalți, împlinire sufletească prin trăirea cea  mai adâncă. Simbolic, pasiunea teribilă dintre cei doi ilustrează ideea platoniciană a părților întregului, care se atrag spre a reface unitatea inițială. Ecoul originar este atât de puternic, încât acoperă stridența infernală a realului comun, cotidian,  din fața căruia protagoniștii se refugiază cu teama  de a nu-și vedea visele sfărâmate.

Într-una din vizitele sale, Mike îi dăruiește lui Lady o cuvertură pe care „se răsfață soarele, luna, stelele și valurile mării“, elemente care semnifică „zilele și nopțile de la Hammamet“, unde s-au cunoscut cei doi. În tot ce li se întâmplă, aceștia descoperă semnele destinului care  i-a unit parcă pentru totdeauna, răsplătindu-i  pentru toate eșecurile de până acum (divorțul lui Lady de Mihai, cu toate traumele îndurate, izolarea deliberată a lui Mike, datorită dezamăgirii și dramelor anterioare etc.). Aflându-se unul în celălalt, ei reînvață împreună bucuriile simple, speranțele firești, dreptul la fericire și prețul clipei nemăsurate când e vorba de taina iubirii. Ei caută mereu începutul ca pe un liman al regenerării și împăcării. Scena alegorică din finalul (deschis al) cărții, surprinsă de Lady, induce sensul predestinării în lumea aceasta, al unui datum care nu poate fi schimbat, ci doar acceptat. Este imaginea vulturului care își urmărește prada neajutorată, făcând-o pe protagonistă să conchidă resemnată: „Ne-ntristăm, dar ce putem face, suntem deprinși cu așa ceva. Se-ntâmplă-n lumea oamenilor zi de zi“. În balanța acestei povești, fericirea și durerea se împletesc spre a spune ceva despre alcătuirea ciudată și contradictorie a sufletului omenesc.

Călătoria prin labirint

Noua stare a poeziei lui Florea Burtan este dată de accentele grave, de imagistica tot mai întunecată, de recrudescența limbajului uzitat  ori de spectacolul terifiant în care se înscrie însăși existența poetului. Câmpia începutului nu i-a oferit răspunsurile așteptate încă din volumul „Flaut pe răni“ (1979), tonul interogativ a făcut loc lamentației din „Valea plângerii“ (1994), elegiacul tot mai înstrăinat de sine („Înstrăinări“, 2000) a traversat un timp al „Insomnii“-lor (2002) până la momentul obsesiv al labirintului în care se  găsește acum.

Obsesia labirintului (Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2007) certifică acest traseu al căutării drumurilor simple, care se dovedesc, în cele din urmă, complicate și dureroase, căci ele par a nu duce nicăieri în actuala sa viziune: „Trecusem de semn, se auzea / Marea de întuneric foșnind, / Înecații dădeau buzna în mine, / Ca într-un izbăvitor labirint“ (Trecusem de semn). În acest  nicăieri, unde „niciodată nu se face târziu“, poetul și-a zidit „cușca iluziei“, de unde privește cum „rămășițele  nopții sunt duse la ghenă: / Vise, insomnii, șoapte, iubiri, / Fum de țigară, miros de cangrenă“ și cum gunoierii, „hămesiți și posaci“, înghesuie în saci „partea de viață dată-n seama lor“ în orașul curățat astfel de tot ce era viu pentru a arăta „fastuos“ dar inert. Strălucirea calpă, golul incomensurabil și sufocat se resimt bacovian în sufletul  celui care a uitat chiar și „gustul luminii“: „M-am visat alergând pe sub ape, / Era o noapte fără sfârșit, / Îmi obosise sângele, mă durea sufletul / Și sete mi-era de un crâng înflorit“ (Alergând pe sub ape). Călătoria prin acest adânc de spaime și orori împietrite, împrejmuit de „văzduh înecat“ și de „păsări zvâcnind pentru ultima oară“, este una apocaliptică, lipsită de orice speranță. Ea se produce într-un spațiu golit de sens și de substanță, parcă printre ecouri, într-o derulare hieratică și într-o tăcere terifiantă: gesturile par desprinse de trup, ființa reală s-a volatilizat, imaterialitatea s-a înstăpânit într-un peisaj straniu, înfiorător, unde numai memoria fragmentară mai  funcționează. Pe aceste „lungi coridoare“ ale absenței, prezența poetului – „de mucava“ și ea! – nu mai este percepută de nimeni: „Mă strecor printre oameni, ca printre / Lungi garduri din sârmă ghimpată; / Ochii lor nu mă văd, de m-ar vedea, / Ar crede că sunt o arătare ciudată“ (Lungi coridoare).

Semne și simboluri enigmatice populează interfața labirintică a groazei (de sine, de ceilalți,  de nevăzut!): „mai-marele“, „stana de piatră“, „coloana de orbi“, „groapa cu var“, „hingherii“, „hăitașii“, „cel cu chip desăvârșit“, „îngerul păzitor“, „paharul de cenușă“, „portarul“, „ghilotina“, „fachirii“, „bătrânul orb“, „muntele de cenușă“, „bătrânul cerșetor“, Muntele Sfânt, „făcliile“, în fine „inima vorbitoare“. Acestea și multe altele bântuie imaginația somnambulă, locuiesc coșmarul, alcătuiesc  un univers fantomatic, „translucid“, de unde „nu se mai poate pleca nicăieri“ și unde: „Fiecare își va duce crucea-n spinare, / Fiecare va avea muntele său / Întocmit din iluzii și disperare, / Din părere de bine și părere  de rău“ (Nesfârșita călătorie).

Obsesiva „călătorie“ dantescă, însă, continuă „mereu mai departe, ca-ntr-o osândă“, până la pierderea oricărei forme de identitate, până la cumplita dedublare din poemul Altcineva – teribilă rezonanță a  totalei înstrăinări de sine – pe care îl citez integral: „Deodată m-am trezit din somnul cel lung, / M-am lovit cu fruntea de pietre, / Văzduhul respira prin păsări de fum, / Nemaiștiind pe cine să ierte. // Era numai suferință în jur / Și întuneric era, agresiv și perfid, / Carnea mi se descojea de pe trup / Și se rânduia, sângerândă, la zid. // Îmi pierise și glasul, mă înecam /  În vorbe izbăvitoare cândva, / Mângâiam pietrele și așteptam / Să țipe în locul meu altcineva...“ Alt poem  semnificativ, Cofraj, transcrie impersonalizarea abrutizantă din „cușca iluziei“, unde – spune poetul - „Stăm înghesuiți ca niște sardele / Suprapuse, etaj cu etaj“, încât chiar și  „betonul asudă“ de marea aglomerare, „bem apă strivită, sătulă de sine“, dar, în același timp, „Visăm la un presupus continent / Cu grădini suspendate și înverzite coline“.

Chiar și iubita din a doua parte a cărții („Ești atât de frumoasă“) subliniază absența de neînvins, într-un adevărat strigăt al pierderii iremediabile, când totul  pare definitiv sfărâmat și șters („Aici nu mai ajunge nici o scrisoare, / Adresa mi-a fost ștearsă definitiv“), încercările căutării s-au stins pentru totdeauna („În trupul meu locuiește alt trup, / Resemnat, obosit și străin“), făcând loc penitenței („De la o zi la alta car un munte de sare, / Mă pedepsesc singur, fără nici un motiv“). Speranța de a o regăsi se spulberă și ea – tot definitiv – în popasul târziu din noaptea  labirintică: „Abia după un secol am ajuns, / Nu te-am găsit, erai și tu plecată, / Și, obosit, am izbucnit în plâns, / Orbecăind prin noaptea devastată“ (Labirint).

Altădată esenian și villonesc, Florea Burtan ilustrează, astăzi, cu aceeași forță metaforică, filonul bacovian-poesc, vocea sa afirmându-se în orchestrația atât de complexă a valorilor Teleormanului, care i-a dat literaturii noastre nu numai pe cronicarii munteni, dar și pe Gala Galcation, Marin Preda și Zaharia Stancu, pe Al. Depărățeanu sau Dimitrie Stelaru, spre a menționa doar câteva dintre „frontierele“ sale.

© 2007 Revista Ramuri