Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Legionarii, priviţi de aproape

        de Mihai Ghiţulescu

Delicat subiect! Aproape că nu poţi spune nimic despre legionari fără a aluneca şi/ sau a fi acuzat că tragi într-o parte sau în alta. Îmi pare rău că se întâmplă să scriu despre asta acum, când lumea nu s-a oprit din trăncănit despre legea nuşcât care interzice nuşce, dar nici nu-mi vine să las deoparte cartea lui Roland Clark, doar pentru a evita varii asocieri. Părerile mele sunt destul de clare: a fost vorba de un – pardon de clişeu! – somn al raţiunii. Dar nu avem toţi momente de adormire? Le-au avut chiar şi câţiva despre care se poate băga mâna în foc că au fost, una peste alta, deştepţi. Unii sufereau chiar de insomnii, alţii se chinuiau să nu adoarmă. Dar de... aşa e cu somnul... odată te ia. Pe lângă puţinii cu zbateri intelectuale, i-a luat şi pe cei mulţi cu mintea odihnită. Legiunea ajunsese mai mare, ca număr de membri raportat la totalul populaţiei, decât NSDAP şi PNF-ul italian, la preluarea puterii (p. 18).

Acestea fiind zise, e clar că m-am întrebat ce o fi însemnat, cum o fi fost să fii legionar. Cărţile m-au ajutat şi nu prea, căci istoricii au, de obicei, o perspectivă macro asupra Legiunii/ Gărzii/ Mişcării; se preocupă mai ales de politică şi ideologie. Cele mai multe din mărturiile citite sau auzite, chiar când statutul de legionar al vorbitorului era dublat de cel de fost deţinut politic, m-au iritat prin emfază şi lozincărie (cei mai simpatici mi-au fost cei care au recunoscut că au aderat pentru că le-au plăcut marşurile, cântecele, uniformele). Ele spuneau mai multe despre efectele convertirii decât despre convertire. Oi fi eu în stare de multe, dar nu cred că aş fi putut vorbi aşa. Clark m-a ajutat să înţeleg cam cum stă treaba, scriind, pe urmele antropologului Peter Stromberg c㠄poveştile despre convertire, în loc să reprezinte un eveniment petrecut în trecut, sînt mai curând schimbarea pe care doresc să o relateze” (p. 262), „că fiecare poveste despre convertire este simultan o apologie cu scopul de a reuni atât vorbitorul, cât şi publicul său într-un grup...” (p. 263). Şi m-a mai ajutat să înţeleg şi altele sau mi-a confirmat bănuieli. Mai am încă multe întrebări şi cred că voi avea cât voi fi treaz.

Cartea lui Roland Clark (Assistant Professor of History at Eastern Connecticut State University), apărută chiar în 2015 la Cornell University Press, priveşte „fascismul «de jos»”, după cum sună textul de prezentare al editorului american. E, aşadar, mai degrabă despre legionari decât despre legiune, despre legionarism ca activism şi mod de viaţă, decât ca ideologie. Am observat că unii istorici, şi nu numai, se simt lezaţi chiar de folosirea termenului fascism. Li se pare prea mult. Trebuie însă spus că, dincolo de asemănările evidente cu celelalte mişcări, după cum observa autorul, legionarii români şi-au asumat deschis eticheta de fascişti.

Chestiunile urmărite de cercetătorul american nu sunt tocmai aceleaşi care îi atrag pe cercetătorii români. Deşi vorbeşte despre ideologie, adeziunea intelectualilor, asasinatele celebre, alegerile din 1937, nu asupra lor insistă. Nu vedetele legionare, cu excepţia inevitabilului Corneliu Zelea Codreanu, umplu paginile, ci oamenii de rând (studenţi, muncitori, ţărani, preoţi ş.a.), al căror număr a crescut continuu, de la numai 20, la înfiinţarea Legiunii (1927) (p. 79), la peste 270.000, zece ani mai târziu (p. 167). Organizaţi în cuiburi şi cetăţui (pentru femei), ei mai aveau alături şi grupările de tineret, „Frăţii de Cruce” şi „Mănunchiuri de Prieteni”.

Mai întâi au fost mişcările studenţimii ultranaţionaliste din anii ’20, haotice, antisemite, violente, aflate sub patronajul Ligii Apărării Naţional-Creştine, a lui A.C. Cuza. În 1927, din Ligă s-a desprins Legiunea Arhanghelului Mihail, care a dus-o greu la început, dar a ajuns înfloritoare în deceniul următor. Se poate observa şi o oarecare coagulare ideologică, dar mai ales o intensificare a propagandei. Organizarea a devenit tot mai riguroasă, mişcarea ajungând să semene cu un stat în stat, unul în care căpitanul dicta, prin „circulările” sale, comportamentul tuturor.

Sunt prezentate manifestaţiile legionare de tot felul, cu regia şi butaforia lor (uniforme, steaguri, cântece etc.), conflictele frecvente (cu autorităţile, cu inamicii politici, dar şi cu presupuşii trădători), campaniile de racolare de la oraşe şi sate, campaniile electorale, activităţile sportive (cultul „masculinităţii musculoase”, p. 188), taberele de muncă pentru lucrări de interes public sau doar legionar (Casa Verde ş.a.), strângerea de fonduri, „comerţul legionar/creştin”, persecuţiile din anii 1938-1940 şi, în final, uriaşa fărădelege din vremea „statului naţional legionar”. Multe lucruri nu au nici în clin nici în mânecă cu mistica discursului. Sunt cât se poate de lumeşti, de multe ori, mărunte şi ilare. Iată, de exemplu: „În 1938, un legionar a fost arestat după ce a străbătut tot satul său căutând oameni dispuşi să-i vopsească în verde cămaşa. Poliţia a confiscat cămaşa cu pricina şi a putut să-i dovedească vina, deoarece cămaşa era încă albă sub etichet㔠(p. 184).

Zelea Codreanu, oricât ar fi pozat în creatură divină, se comporta ca un politician cinic şi ca un afacerist capabil să scoată bani şi din piatră seacă. Le modera sau le aţâţa supuşilor elanurile revoluţionare în funcţie de interesele de moment. Nu era insensibil la succesele electorale. În ciuda răcnetelor anticomuniste, avea faţă de muncitori o atitudine comunistoidă cu altoi ultranaţionalist. Ciocanul a rămas, dar secera a fost înlocuită cu... crucea. A creat chiar sindicate legionare. Comic e că, înaintea sa, LANC înfiinţase un „sindicat pentru ospătarii fascişti” (p. 100). Îi acuza pe evrei de tot răul din lume, dar nu avea o problemă să primească donaţii de la numiţii Kaufmann, Auschnit şi Shapiro (p. 180). Făcea chetă pentru a-şi achiziţiona un automobil şi îşi forţa adepţii să cumpere materiale de propagandă; le cerea bărbaţilor să strângă fier vechi (pp. 178-179), iar femeilor să fabrice şi să vândă mărţişoare (p. 185). Totul pentru mişcare!

Pestriţul tablou e realizat de Clark prin extragerea din arhive româneşti (în principal CNSAS) şi americane, presă, memorii şi mărturii a numeroase cazuri particulare. Nu i se poate reproşa însă generalizarea abuzivă. Nu forţează inducţia. Dimpotrivă, subliniază diversitatea: „Legiunea a adus laolaltă indivizi unici, la fel cum o persoană cu schizofrenie încorporează mai multe voci şi identităţi într-un singur trup” (p. 257). Organizarea remarcabilă nu a reuşit să omogenizeze. Totuşi, ea, mai mult decât ideile, s-a dovedit definitorie pentru mişcare. „Activitatea practic㔠a pus în umbră săraca „ideologie abstractă”: „Se depuneau mai multe eforturi pentru tipărirea şi distribuirea literaturii legionare decât pentru scrierea ei, iar construirea de drumuri şi luptele cu jandarmii spuneau mai multe despre valorile legionare decât cuvintele rostite de majoritatea propagandiştilor” (p. 257).

Ar fi păcat ca această carte să fie primită cu ţâfne de genul: „Ce ştie americanul ăsta, care mai e şi tânăr, despre istoria noastră?”. Uite că, studiind aplicat, a ajuns să ştie! Sigur că, pe alocuri, discursul său are un aer naiv, pare că nu prinde nuanţa (despre micile erori factuale nu are rost să vorbim). Dar asta li se întâmplă şi românilor, când vorbesc despre alte istorii. Li se întâmplă mai tuturor istoricilor când încearcă să se exprime general despre istoria lor. Eu am adesea senzaţia asta când citesc tratate sau manuale: mi se pare că lucrurile nu stau chiar aşa, chiar dacă mi-e greu să spun concis de ce. Şi poate mai e ceva. Poate suntem cam rupţi de lume, poate că nu acceptăm o perspectivă comparativă, o grilă de interpretare cu care se operează în Occident. Poate! Oricum, o privire din exterior, dacă este detaşată, e întotdeauna binevenită. Lucrurile nu par mereu cum vrem să pară.

© 2007 Revista Ramuri