Nu mă încumet să propun un alt exerciţiu de admiraţie pentru opera lingvistică a unuia dintre întemeietorii limbii şi literaturii române, personalitate influentă a sfârşitului de secol XIX, B. P. Hasdeu: a făcut-o lămuritor însuşi cel care s-a îngrijit de apariţia lucrării, a redactat consistentul studiu introductiv, s-a preocupat de inserarea notelor şi de analiza exegetică din postfaţă, profesorul Cristinel Munteanu. Lui i se datorează, aşadar, „traducerea” conceptuală şi transcrierea, cu unele concesii, potrivit normelor ortografice actuale, a celor două studii publicate sub titlul Studie de ştiinţa limbei în revista „Columna lui Traian”, între ianuarie şi mai 1882.

Prin grila teoretică şi terminologică a teoriei coşeriene, în Prologul editorului este enunţată intenţia de prezentare a ideilor şi a intuiţiilor despre limbă şi limbaj, sub semnul căutării şi evidenţierii coerenţei interne a textului hasdeian, al dezvoltării teoriei lingvistice cu şi dincolo de Hasdeu.

Editorul remarcă linia integralismului coşerian urmată de Hasdeu în volumul Principie de lingvistică (1881), în care formulează dezideratul „direcţiunii integrale” ce presupune nu doar unirea „peritezei cu anateza”, adică a perspectivei sincronice cu cea diacronică, în termeni structuralişti (dihotomie subliniată şi de Dorin Uriţescu în articolul său din 1988, Contemporanitatea lui Hasdeu, alături de o alta referitoare la cele două nivele ale limbii: limba „in abstracto” – langage la Saussure şi limba „in concreto” – langue şi parole la Saussure), ci şi studiul istoric şi comparat al limbilor moderne şi antice în ideea demonstrării „continuităţii dialectale” şi a „circulaţiunii”.

Integralismul însă nu presupune o prezenţă indiviză a tuturor datelor cunoscute despre limbaj, ci distincţii şi clasificări convergente spre un „tot armonios”. Ajutat probabil şi de formaţia sa filologico-istorico-juridică, Hasdeu se dovedeşte omul taxonomiilor, care modelează explicaţiile în reprezentări grafice şi analogii.

În accepţie hasdeiană, lingvistica are două ramuri: lingvistica pură şi lingvistica aplicată. Prin lingvistica aplicată, aşa cum remarca Gr. Brâncuş în studiul său din 1988, Hasdeu se apropie de ceea ce înţelegem azi prin cercetarea limbajelor funcţionale, onomasiologie, studiul limbii ca expresie a formelor de cultură şi de civilizaţie ale unui popor. În ramura lingvisticii pure se încadrează trei ştiinţe ale limbii: glotica („linguistica pozitivă sau gramatică comparativă”), glosologia („linguistică transcedentală sau filosofia limbei”) şi glosografia („linguistică descriptivă sau clasificarea limbilor”). Va observa Cristinel Munteanu că acestea nu sunt îndepărtate ca specific de ceea ce Eugen Coşeriu înţelegea prin lingvistica generală, filosofia limbajului şi teoria limbajului. Glotica îşi va subordona Fisio-glotica („analisa fisiologică a sonurilor”), respectiv laletica, divizată în fonologie, morfologie, lexiologie, onomatologie şi Psico-glotica („analisa patologică”), respectiv afasiologia, divizată în semasiologie, sintaxă şi noematologie.

Prin teoretizarea noematologiei („unde se urmăreşte sensul lipsit de formă”, prin care „Psico-glotica se furişează în Linguistica filosofică”), formată de la gr. noema –„cugetare intenţională”, consideră editorul că Hasdeu anticipează disciplina numită de Coşeriu skeologie, de la gr. skeuos „lucru”, al cărei obiect este cel de determinare a contribuţiei cunoaşterii lucrurilor la vorbire, constituită tocmai pentru a combate confuziile comune în lingvistică între cuvinte şi lucruri, între cunoaşterea limbii şi cunoaşterea lucrurilor.

Am reţinut conceptul construcţiune, utilizat de Hasdeu în Un nou punct de vedere asupra ramificaţiunilor gramaticei comparative atât pentru a descrie latura semnificantului, respectiv „forma gramaticală” (într-o accepţie asemănătoare va fi folosit şi în gramaticile moderne), cât şi pentru a explica, prin analogie, latura semnificatului: „După cum o formă gramaticală nu este decât o construcţiune sintactică condensată, tot aşa sensul cel expres nu este decât o condensare a ideii latente. [...] Ideea latentă şi construcţiunea sintactică sânt cele două principe primitive psihice oarecum fluide, al cărora contact cu sonul, ca materie sau element solid, a închegat o porţiune din ele în sens expres şi în formă gramaticală, dând astfel naştere cuvântului” (p. 131).

Studiile lui Hasdeu conţin in nuce idei dezvoltate de ştiinţele limbajului în spaţiul românesc. Chiar unii dintre termenii utilizaţi se păstrează în denumirea disciplinelor lingvistice sau sunt foarte aproape de cei actuali. Deşi, din convergenţa ideilor, semnalată şi exemplificată abundent de Cristinel Munteanu, corelată cu anterioritatea operei hasdeiene, s-ar putea deduce că a existat o influenţă a concepţiei lui Hasdeu asupra teoriei coşeriene, editorul nu a găsit elemente care să susţină această influenţă. Rămâne însă de netăgăduit la Lazăr Şăineanu şi Gh. N. Dragomirescu şi, prin mesajul lucrării, se resimte şi astăzi.