Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








De Nominibus Locorum

        de Alina Gioroceanu

1. Numele de locuri (toponimele) sunt cuvinte. Cuvintele au propria viaţă, aşadar numele de locuri au propria viaţă. În acest model cognitiv, impus chiar de titlul valoroasei colecţii care o găzduieşte, îşi construieşte lucrarea universitarul craiovean Ion Toma. Şi ca orice vieţuire, numele unui loc a cunoscut un început, s-a dezvoltat, s-a transformat şi a intrat în relaţii cu alte nume de locuri, s-a îmbolnăvit, a îmbătrânit. Şi este probabil să devină o amintire.

2. Numele de locuri nu sunt cuvinte comune, ci intră în categoria numelor proprii. Ca atare, toponimele se vor remarca prin trăsături specifice clasei numelor proprii (lipsa de conţinut, trimiterea la un unic referent, care fac inutilă prezenţă operatorilor necesari în procedeul de individualizare a numelor comune, inexistenţa sinonimiei, antonimia sui-generis, comportamentul gramatical), trăsături care le contrapun numelor comune. Principala diferenţă, semnalată şi în cercetarea onomastică anterioară, este aceea că formarea numelor proprii nu urmează procesul generalizării şi abstractizării, căci „punctul de plecare şi de sosire al denominaţiei îl constituie un singur obiect al realităţii” (p. 16).

În inspiratul exemplu oferit de autor, nemo („nimeni” latinesc) şi Nemo (acea persoană, „căpitanul navei Nautilus” din romanul lui Jules Vernes) au funcţie revelatoare pentru a demonstra demotivarea numelui propriu faţă de numele comun. Procesul de onimizare, de trecere a numelui comun în nume propriu, se realizează prin cumularea unor indici de particularizare, apoi de individualizare a celui dintâi.

3. Numele de locuri, alături de numele de persoane, sunt cele mai reprezentative din clasa numelor proprii, datorită statutului lor lingvistic. Se deosebesc însă de acestea din urmă prin: gradul de abstractizare şi caracterul convenţional, gradul de stabilitate, circulaţia de la o comunitate la alta, structura la nivel de sistem, complexă în cazul toponimelor, posibilitatea de modificare fonetică, caracterul „formativ” al numelor de locuri, care decupează şi denumesc simultan „realitatea desemnată, existentă anterior ca o masă amorfă, în timp ce antroponimele denumesc indivizi umani, aşadar entităţi fizice şi sociale deja existente ca atare” (p. 30).

4. Numele de locuri se pot organiza în mai multe clase, în funcţie de principiu clasificator ales. Cel mai vechi şi mai răspândit rămâne criteriul geografic (prin referire la obiectul geografic), potrivit căruia toponimele se grupează în oiconime (nume de aşezări umane), morfonime (nume de forme de relief), hidronime (nume de ape), fitonime sau hileonime (nume de locuri acoperite de formaţiuni vegetale), (h)odonime (nume de căi de comunicaţie), choronime sau regionime (nume de structuri teritoriale majore) etc.

5. Numele de locuri au propria istorie şi sunt, în acelaşi timp, martori ai istoriei. „Certificatul de naştere al numelui de loc cuprinde” rubrici care trebuie completate cu informaţii privitoare la: „originea, etimologia şi geneza (etiologia)” acestuia (p. 33). O privire atentă regăseşte aceste rubrici completate în glosarul numelor de locuri din partea a doua a lucrării. Naşterea toponimică înseamnă re-naşterea unor antroponime sau apelative ca nume de locuri. Studiul originii acestora trebuie să stabilească limba în care s-a produs toponimizarea şi, automat, populaţia (Namengeberul) care a denumit locul respectiv, iar etimologia va urmări identificarea cuvântului sau a cuvintelor din care provine un toponim şi modificările pe care acesta le-a suferit, în vreme ce etiologia se preocupă de identificarea cauzelor şi împrejurărilor care au condus la onimizarea topică.

Parcursul existenţei toponimelor este marcat de dezvoltarea, transformarea şi organizarea acestora, iar erodarea toponimică se datorează unor factori diferiţi: politici, sociali, religioşi etc. Este amintit aici, printre alţii, profesorul craiovean Radu Sp. Popescu, care s-a interesat de identificarea cauzelor care au dus la dispariţia unor toponime din judeţul Gorj.

Tot acest construct teoretic este dublat aplicativ de o listă de nume de locuri. Dacă te interesează, de exemplu, toponimul Craiova, afli nu doar originea, etimologia acceptabilă (adj. sl. Kralieva „crăiasca, regeasca”) şi presupusa etiologie a numelui, ci descoperi că există şi alte toponime în bulgară, sârbă sau cehă care au forme identice sau asemănătoare.

De asemenea, fişa unui toponim nu se construieşte pe o structură închisă; cel mai probabil, modul în care ia naştere un nume de loc va constitui un prilej de referire la alte nume de locuri care nu au beneficiat de o intrare separată (v. Breaza, Putna).

Al. Graur (Nume de locuri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972) aşeza toponimia la intersecţia mai multor ştiinţe, ca domeniu de graniţă, deoarece studiul numelor de locuri face apel la cunoştinţe lingvistice, geografice, istorice ori sociologice. Ideea aceasta este reafirmată şi demonstrată de Ion Toma. Deschiderea spre tot ce înseamnă cunoaştere şi plăcerea de a transmite, dublată uneori de un inspirat umor, inteligenţa creativă, puterea de a lega şi încadra armonios diferite informaţii, trăsături ale omului, pe care le poţi remarca din primele întâlniri cu profesorul Toma, le-am regăsit în cartea 101 nume de locuri.

© 2007 Revista Ramuri