Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Gellu Naum şi (ne)răbdarea tinerilor

        de Adrian Popescu

1. Am rămas uimit de încăpăţânarea cu care mulţi tineri poeţi nu văd decât la proprii congeneri talentul şi iradierea unui lirism autentic, trecând senini peste toată lirica românească scrisă cu câteva (zeci) de decenii înaintea lor. Referinţele lor numai în cerc restrâns sunt previzibile şi dincolo de expresiile din engleză, dezinvolt folosite, şi elogiile reciproce acuză un provincialism dur si simplist. Dacă traducem din poezia engleză, americană, sau franceză, ori rusă, vom vedea că exact ce fac ei s-a mai făcut, odată cu toate avangardele europene, istoricizate deja. S-a făcut cu acelaşi grund protestatar, cu aceleaşi procedee tehnic-ideatice, răsturnarea unei relaţii fireşti în una nefirească. Desigur, literatura este insolitare şi ecart, abatere, transgresiune a normelor, gramaticale inclusiv, o ştim de la formaliştii ruşi, de la Hugo Friedrich etc., dar dincolo de tehnică căutăm ceva profund, obscur, esenţial omenesc.

2. Exemplari sunt pentru mulţi cititori toţi ,,expiraţii’’, tradiţionaliştii, cei în afara trendului, fie că se numesc Blaga, Seferis sau Pablo Neruda, un poet uriaş, în ciuda cedărilor sale cominterniste. Recenta traducere a lui Dinu Flămând din poezia chilianului, de la editura Art (colecţia Malul albastru), ne descoperă un suprarealist nu foarte departe de românul Gellu Naum. Numeroase similitudini estetice şi chiar politice (câştigarea independenţei de gândire după un timp al angajărilor ideologice, în anii ’50) îi fac din multe puncte de vedere comparabili. Gellu Naum are, asemenea lui Neruda, un contact rodnic cu literatura franceză modernistă, a Parisului anilor ’37-’39, iar frecventarea suprarealiştilor le este comună amândurora. Figura ,,drumeţului’’ (Drumeţul incendiar, 1936) violent avangardistă verbal, la Naum, se intersectează cu ,,drumeţul’’ mai real al lui Neruda însuşi, explorând liric potecile Anzilor din Canto general... Naum a avut parte de o preţuire venită atât din partea unor critici maturi, ca Ion Pop (vezi monografia Gellu Naum - Poezia împotriva literaturii), cât şi a criticilor mai tineri, ca Simona Popescu, la fel, Neruda a fost elogiat de toate generaţiile. Sunt afinităţi între cei doi prin practicarea unui lirism legat de concretul teluric şi diurn, de empatia cu oamenii simpli, de trăirea unui sentiment confratern cu materia lumii, cu cele văzute, cu misterioasele regnuri, uneori în stare să se aglutineze (altoiască) fantastic, vezi Copacul-animal la Naum, rezonând cu următoarea imagine, la fel de insolită, a chilianului: ,,rădăcini negre în formă de unghii şi de pantofi’’. Nu şi în privinţa popularităţii sunt comparabili, discreţia şi chiar retractilitatea socială a lui Naum nu are de a face cu entuziasmul mulţimilor umplând stadioanele să-l asculte pe Neruda. Dar un spirit al căutării totului în parte, o nostalgie alchimică a unităţii primordiale-i înrudeşte, iar.

,,Aerul, pământul, focul şi apa se contopesc într-o ceaţă propice cuprinzând sensul ascuns al lucrurilor’’(Naum). ,,E ceva dens, unit, instalat adânc,/ repetând numărul său, semnul său identic./ Cum se observă că pietrele au atins timpul,/ e un miros de vârstă în fina lor materie,/ e apa pe care o aduce marea, şi sarea şi visul ei’’.

3. Avem mai mulţi cititori de bloguri culturale sau pseudo-culturale, primind docili mesajele unor comentatori pestriţi ideatic, majoritatea cu pretenţii literare sau filosofice, religioase, etice, exagerate, şi mai puţini cititori de cărţi. Ori blogurile nu fac o literatură, ci o dezintegrează, dacă, fireşte, literatura ţării respective nu e destul de puternică. Când oricine poate să-şi dea cu părerea despre orice, nu avem democraţie, ci haos. Absenţa unei minime responsabilităţi a mesajelor trimise şi, respectiv, iresponsabilitatea delirantă încurajează amatorismul şi arbitrariul. Diletantismul şi autorlâcul au devenit violente. S-a creat o crevasă între generaţii, chiar între cei din promoţia douamiistă şi ultimii veniţi, aceştia din urmă, dar şi cei dinaintea lor, sunt nemulţumiţi că istoriile literare, dicţionarele sau sintezele critice încă nu-i includ. E normal să fie nemulţumiţi? Nu, pentru că nu s-au cristalizat într-o grupare estetică inconfundabilă. Nu, pentru că au vizibilitate, au recitaluri apreciate, participă la lansări şi turniruri, la Sighişoara, mai recent, au revistele lor excelente, Poesis Internaţional, de pildă, au posibilitatea să publice şi în reviste centenare sau semicentenare... Consacrarea pe care şi-o doresc vine cu timpul, sau nu vine, succes au mare parte dintre ei, alţii, e adevărat, au avut, poate vor mai avea. Nu cred că e productiv să-ţi lauzi doar apropiaţii ca vârstă şi convingeri estetice. Sigur că a intrat în mentalul european „estetica urâtului’’, în urmă cu mai mult de un secol, dar nu-ul aplicat lumii din jur cere talent şi inventivitate, nu mecanica goală a inversărilor... Grupul devine sectă, cu timpul, rămâi într-un soi de automulţumire, de autoizolare socială de alte generaţii. Gellu Naum, asemeni lui Mircea Ivănescu sau Doinaş, nu a căutat gloria, ea a venit după o răbdătoare muncă literară, uitaţi-vă la titlurile traduse de fiecare dintre ei.

© 2007 Revista Ramuri